Au trecut 53 de ani de la prima explorare a unei planete, alta decât Pământul. Complet întâmplător, iarna lui 1962 a fost una dintre cele mai grele ale secolului trecut, în Europa, și probabil cea mai geroasă înregistrată cu instrumente moderne. Din toate datele Institutului de Meteorologie din Marea Britanie, doar în 1683 se pare că se înregistraseră temperaturi mai scăzute decât în acele luni în care toate râurile Angliei (o țară care se confruntă rareori cu zăpada și gheața) au înghețat, precum și zona dinspre mal a oceanului. La jumătatea lui decembrie, în Anglia și Țara Galilor, stratul de zăpadă atingea, în unele locuri, și 6 metri, iar temperaturile de -20 de grade erau la ordinea zilei. Asta era pe Pământ.

Cam la aceeași dată, pe14 decembrie 1962, la 40 de milioane de kilometri de Pământ, proba Mariner 2 avea o zi de-a dreptul toridă: zborul la 34.000 km apropiere de Venus a dezvăluit o planetă fierbinte și zbuciumată, cu o temperatură la nivelul solului de peste 500 de grade Celsius și o presiune atmosferică de 100 de ori mai mare decât aceea de pe Pământ. Întreaga planetă era acoperită de niște nori înfiorători de acid sulfuric; iată o ploaie pentru care ți-ar trebui o umbrelă al dracului de bună. Până atunci, Venus era considerată ”sora” Pământului, pentru că se știa că are cam aceleași dimensiuni și se află la distanță similară față de soare. Odată descoperit iadul de pe Venus, însă, s-a renunțat la fanteziile cu venusieni și marțienii au devenit noii extratereștri preferați. Între timp, și Marte ne-a înșelat așteptările, și, în prezent, ne mulțumim să visăm doar forme incipiente de viață sau măcar semne ale unei existențe trecute a acestora, în locul formelor evoluate pe care ni le imaginam doar cu câteva decenii în urmă.

La mai bine de jumătate de secol de atunci, New Horizons se apropie de momentul ”dansului” cu Pluto: pe 14 iulie, va intra pe orbita micuței planete degradate anii trecuți din drepturi, eveniment ce va marca finalul explorării propriului sistem solar.

Dar e ca și când abia am fi terminat să ne cunoaștem propria cameră. Adevăratele minuni încă ne așteaptă, undeva afară. Ajunsă la capătul drumului cu posibilățile și tehnologiile ei actuale, omenirea trebuie să facă, încă o dată, pasul creativ înspre progres. Este esențial să începem să explorăm sisteme solare vecine, doar că distanțele până la cele mai interesante sunt de ordinul anilor lumină. Lui New Horizons, sonda care folosește cea mai evoluată formă de propulsie descoperită până acum, i-ar trebui 325.000 de ani. Cââââât? Mda. Ne trebuie altceva, altă formă de deplasare decât simpla acțiune a motoarelor, ceva ingenios, ceva nemaivăzut, ceva, la urma urmei, omenesc. Și, cum-necum, vom găsi acel ceva.