Când am citit primul roman al lui Steinbeck nu mi-a venit să cred că există cineva care să scrie atât de clar și de armonios. Ba chiar nu mi-a venit să cred că EXISTĂ atâta claritate și armonie în orice domeniu, pe pământ sau mai degrabă în oameni. Dar Steinbeck nu a fost doar un mare scriitor, a fost, în același timp, și un mare ziarist. De altfel, a trăit într-o perioadă în care cele două erau legate una de celalată și nu prea puteau exista separat. Cât de departe sunte de acele vremuri!

Steinbeck a descoperit literatura înaintea presei, la 9 ani, când mătușa lui i-a făcut cadou ”Moartea regelui Arthur”, de Thomas Malory. Mai târziu avea să spună, însă: ”Cred că eram deja îndrăgostit de cuvinte încă dinainte să citesc acea primă carte, pentru că existau unele cuvinte, în special cele arhaice și demodate, care mă umpleau pur și simplu de încântare, când le pronunțam sau scriam”.

S-a înscris la colegiu la Stanford, dar nu l-a terminat niciodată. După (ne)terminarea colegiului, a încercat să se întrețină singur în New York din jurnalism independent și diverse munci cu ziua. ”Eram singur, slab și mereu înfometat. Îmi amintesc prea bine gândacii care colcăiau sub cadă și greutățile pe care le aveam să-mi găsesc un job. A fost o perioadă care m-a marcat pe viață.”

Greutățile aveau să dureze până la sfârșitul anilor 30, când Steinbeck avea să cunoască succesul, în special datorită cărților scrise despre criza americană din anii ’30 (Bătălia, Șoareci și oameni, Fructele mâniei). Omul care se chinuise atâta timp să-și găsească un job stabil știa cel mai bine să scrie despre frământările unor familii pe care șomajul și o nemaivăzută criză agricolă îi aduseseră dincolo de pragul disperării, adică în cel al morții. Doar că pe Steinbeck greutățile nu l-au transformat niciodată într-un egoist. Din contră. În 1938, îi scria editorului lui: ”Vreau să mă duc în satele din văi. Sunt vreo cinci mii de familii care mor de foame acolo. Autoritățile locale nu vor să le dea nimic, pentru că nu fac parte din comunitate. Doar că autoritățile nu recunosc că, în lipsa acestor oameni pe care nu-i recunosc ca fiind ai lor, nu ar avea cine să muncească pământurile. Sunt foarte furios pe chestia asta. E amuzant cât de rele și de insignifiante pot părea cărțile, în fața unor asemenea tragedii”. ”Furios”, zicea. Așa s-a născut ”Fructele mâniei”. Nu s-a dus acolo cu intenția de a scrie o carte, ci ca să ajute niște oameni. Până la urmă, i-a ajutat chiar scriind cartea. Deși aceasta s-a vândut rapid în 400.000 de exemplare, a fost una foarte controversată la acea vreme, din cauza modului în care autorul ținea partea celor nevoiași, demonizându-i pe fermieri, arendași și primari. În câteva state avea să fie chiar interzisă.

Avea să se dedice tot mai mult jurnalismului. Îl considera o meserie care te înnobilează și care poate salva vieți. Mă abat definitiv (cel puțin pentru acest text) de la biografia lui Steinbeck, ca să vă las cu cuvintele lui despre jurnalism. Câteva decenii mai târziu, mai ales în această hazna numită România, au rămas doar defectele jurnalismului și prea puține dintre marile lui binefaceri.

”Ce pot spune despre jurnalism? Are cele mai mari virtuți, dar și cele mai mari defecte. Este prima ocupație care intră sub controlul unui dictator. Este deopotrivă mama literaturii, dar și un rezervor de nerozii. În multe cazuri este singura istorie de care dispunem, dar și instrumentul de care se folosesc ticăloșii. Dar, fiindcă a dăinuit atâta vreme și fiindcă atâția oameni l-au slujit, a devenit probabil cel mai de preț lucru pe care îl avem. Iar unii jurnaliști chiar devin onești scriind, deși n-au avut niciodată intenția s-o facă.”