Acum cinci ani nu m-am mai dus la vot, deși mi-am propus. Ploua și se vota pe liste suplimentare în București, fraieri ilegaliști și fără viză de flotant fiind. Și pare-mi-se că mă durea măseaua. Nu mai zic că mi se părea că nu prea am pe cine să votez. Și chiar n-aveam, aici pot să mă înțeleg. În acești cinci ani, însă, am descoperit că trebuie să votezi chiar și atunci când simți că n-ai cu cine. Știți de ce? Pentru că, atunci când ție ți se pare că n-ai cu cine, altora chiar li se pare că au opțiuni foarte bune. Nu vă înspăimântă să știți că, atunci când vouă vi se pare că toți sunt niște nenorociți, alții văd mari lumini în aceiași oameni? Într-o țară în care votează doar cei care se regăsesc până la virgulă în programele candidaților, leprele primesc legitimitate. Și nu doar că o primesc, ci nemergând la vot construim chiar un sistem defect, în care doar mișeii ajung în poziția de a fi votați.

Nu știu cum va fi vremea duminică, că oricum ăștia de la meteo mint mai rău decât politicienii. Știu doar că sigur o să fiu în cabina aia cu perdeluță. Și că o să pun apăsat ștampila pe numele pe care-l prefer, o să împachetez frumos opera, o bag în urnă și pe urmă plec acasă liniștit. Nici măcar nu mă va mai interesa dacă preferatul meu intră în turul 2 sau cine iese, la urma urmei. Mă voi simți doar împăcat că am făcut tot ceea ce a depins de mine. Și-mi va fi mai puțin frică și scârbă când mă voi gândi la toate lichelele, la toți analfabeții, la toți mizerabilii, la toți direct interesații, la toate jegurile, la toți... Mă rog, ați înțeles voi. Dacă democrația tot se bazează pe majoritate, e bine să ne asigurăm că și noi facem parte din ea.

Ieșiți la vot, deci. Cu cât mai mulți, cu atât vom ști mai sigur că ne merităm rezultatul, oricare ar fi el. Și-atunci putem să ne plângem, cu toții, liniștiți.