Am prieteni în străinătate. Mulți și peste tot. O prietenă e în Africa, fotograf la National Geographic, rătăcește săptămânal între Sudan, Etiopia, Kenya, Madagascar și alte zone sărace ale Africii de Est. O zi în care nu vede un copil mort sau pe moarte e un dar de la Dumnezeu. O alta în Manchester, un oraș oribil. Se plânge mereu că i se pare că se vor prăvăli clădirile peste ea și că nu poate să respire, iar accentul zonei e îngrozitor. O alta în Mexic, într-un orășel sărac lipit unde singura distracție a omului este marijuana. Pe-acolo, cea mai mică unitate de vânzare a hașișului nu este gramul, ci punga, iar șpaga este mai la modă decât era în România acum 15 ani. Mai am una șomeră în Suedia care așteaptă de două luni să-i vină actele ca să se poată angaja, dar a sesizat că funcționarii suedezi sunt mai nesimțiți (cu ea cel puțin) chiar și decât ăia români. Un prieten în Dubai care se plânge că arabii se poartă cu europenii angajați în servicii cum te porți cu niște sclavi. Iar o dispută între un localnic și-un emigrant nu este anchetată, pentru că e mereu vina emigrantului și pedepsele sunt mereu extrem de dure. O altă prietenă în Islanda, pe Isle of Mull, unde aurora boreală nu te poate face să uiți de frigul care crapă pietrele.

Și mai țin legătura cu români plecați în Chile, în China, în Australia, în State, în Grecia, în Highlands-urile scoțiene, în sudul Asiei și chiar în Siria. Nicăieri nu curge lapte și miere și nici unuia nu i-a fost ușor. Să fii străin mutat definitiv într-un loc e infinit mai greu decât să te naști acolo și nu ajungi niciodată, dacă ești la prima generație, să te integrezi cum trebuie. În plus, nu sunt doar străini, ci români. Iar prejudecățile sunt cam peste tot la fel.

Dar știți ce mă îngrijorează? Că deși mulți dintre oamenii ăștia au povești îngrozitoare, cu suferință, foame, disperare, boală și mizerie, nici unul, dar absolut nici unul, nu vrea să se întoarcă în România. Sunt cu toții nostalgici, au toți prieteni și rude rămase în țară, le place să mai audă câte o poveste, ca aceea de ieri cu polițistul din Brăila lovit de un taur furios în timp ce dirija intersecția, în chiar centrul orașului, dar gustă din România de la distanță, cu satisfacția fostului localnic și a actualului străin care aude de lucruri incredibile, de poveste. Nu ar mai reveni. Și uitându-ne în jur nu e greu să imaginăm de ce.