Am văzut ieri trei știri care m-au afectat ca doi pumni în stomac: una, cu copiii bătuți, chinuiți și sedați la o casă de copii din București, Sfânta Maria. Nu doar că-i băteau, dar le mai furau și banii și hainele primite din donații, zic procurorii. ”Doamne ferește, cum să facem noi așa ceva?”, a fost reacția directoarei. Da, normal, n-aveați cum. De altfel, asta e reacția abuzatorilor în general, pentru că, în lipsa unei monitorizări măcar minimale, monștrii ăștia sunt siguri pe ei, știu că vor scăpa, pentru că nimeni nu-i bagă în seamă pe amărâții ăia care se plâng. Vă amintiți cazul de la grădinița PRIVATĂ, unde camerele de supraveghere au dat în vileag bătăile administrate de cretina aia copiilor, nu? Ei, multiplicați asta cu vreo 10 și veți avea imaginea a ceea ce se întâmplă în centrele DE STAT care s-ar presupune că trebuie să se ocupe cu protecția copiilor sau a bolnavilor.
Am auzit multe lucruri despre ororile care se petrec în centrele de plasament din România, mulți copii se plâng că au fost bătuți, umiliți, terorizați, fără să fi avut vreo vină, dar nimeni nu a fost pedepsit, pentru că era cuvântul lor împotriva cuvântului angajaților de acolo. Copii băgați cu capul în WC pentru că au îndrăznit să ceară o felie de pâine în plus sau închiși în debarale pentru nopți întregi doar așa, de distracție, ca-n filmele americane cu pușcării, sau bătuți și agresați în cele mai sadice moduri, unele pe care nici măcar nu puteți (sau nu vreți) să vi le imaginați. Și p-astea le-am auzit în general de la copii care au scăpat de acolo, pentru că pe aceia care au rămas nu-i ascultă, din păcate, nimeni.
Altă știre e cu un spital de neuropsihiatrie din Botoșani care și-a pierdut acreditarea, nu mai primește, deci, bani de la stat, așa că bolnavii de acolo vor rămâne în curând fără bani de mâncare și medicamente.
A treia este ancheta lui Cătălin Tolontan legată de copiii de la un centru din Brașov, de data aceasta, copii cărora le erau administrate medicamente destinate bolnavilor psihic pentru a-i transforma în legume și pentru a le ușura munca celor din centru. Sau pentru a le ușura bătaia, când aveau chef s-o facă, cine știe?
Cred că asta ar trebui să fie prioritatea noastră. Nu doar în aceste zile, ci în general. Trăim într-o țară de tot rahatul din multe puncte de vedere, dar o țară care nu doar că nu se îngrijește de copiii și bolnavii ei (de câini sau alte animale ce să mai zic?), ci îi mai și torturează, mi se pare inimaginabil și imposibil de acceptat.
Nici măcar nu știu pe cine să fiu revoltat, mă simt pur și simplu neputincios. M-am interesat dacă există structuri ale statului responsabile cu verificări periodice ale centrelor de plasament. Și da, există. Doar că verificările sunt anunțate și oricum se produc în timpul programului bugetarilor. ”După apusul soarelui, ferească Dumnezeu ce se întâmplă acolo!”, mi-a zis o doamnă care a înfiat doi copii de la două orfelinate distincte, din două județe destul de îndepărtate, unde se întâmplă același tip de abuzuri strigătoare la cer.
În speranța că vom înțelege cu toții că e momentul să facem ceva, că e momentul să nu mai fim pasivi la lucruri groaznice atâta timp cât nu ni se întâmplă nouă și apropiaților noștri, vă spun doar că ne auzim altădată și până atunci vom ști ce trebuie făcut. Altă variantă nici nu avem.