E duminică dimineața și sunt în parc cu fie-mea. E 11 după ora nouă dar cred că toată lumea e încă pe cea veche pentru că parcul e pustiu.

Ne facem ritualul de parc: ne oprim la copăceii înfloriți să-i mirosim, alege un iepuraș să-l picteze cu absolut toate culorile disponibile, îl salutăm pe prietenul cățel din parc, inaugurăm (pe ziua de azi) leagănele, toboganul și balansoarele și, înainte să mergem la liane și rățuște ne oprim la mașinuțe.

Se dă în fiecare zi în aproape toate (ocolește de fiecare dată o mașina mică portocalie și o barcă cu un rățoi). La caruselul din mijloc se urcă singură, își alege cea mai mare și mai băiețoasă mașină (ceva de teren) și învârte din volan cât se plimbă mașina. Eu îmi caut un loc cu soare (e totuși destul de răcoare, nu credeți?) și mă uit la ea. Mă gândesc că dacă n-ar umbla atâta în pantofii mei cu tocuri de 12 prin casă poate aș intra la idei la cât se joacă cu mașinile și deloc cu păpușile.

Deodată, mă calcă cineva destul de puternic. Mă uit înfuriată și contrariată să văd un puști blond de vreo 4/5 ani care aleargă hotărât. Se agață de caruselul în mișcare (se învârte totuși destul de repede) și cumva se cațără din mers. Se duce într-o mașinuță. Totul se întâmplă prea repede să mă dezmeticesc ca să pot interveni cumva. Se întoarce către fie-mea și îi zâmbește larg cu 2 ochi albaștri. Mă uit la ea. Își flutură genele lungi în jos și-i zâmbește sfios înapoi. Îmi dau ochii peste cap. Nicio creatură feminină n-o să poată rezista vreodată unui “băiat rau”. Adevărul e că nu mai sunt furioasă și nici nu mă mai doare piciorul, puștiul mi-e chiar simpatic. Mă uit în stânga și-n dreapta să văd cine e cu el. Nu zăresc pe nimeni.

Se termină tura, fie-mea se mută în altă mașinuță. Blondul rămâne pe poziții. La carusel vine un alt băiețel (șaten cu ochi căprui și calzi, extrem de tăcut și cuminte) cu doi bunici în haine ponosite, cu o sacoșă de rafie în mână, care scot dintr-un portofel foarte vechi monezi în valoare de 3 lei, cât face o tură.

Fie-mea e tolănita într-un vagon din trenulețul ce se învârte agale (n-a prins loc la locomotivă, era deja ocupată), iar eu mi-am găsit un alt loc cu soare de unde să o supraveghez.

Mai trag cu ochiul și la cei doi băieței. Apare o doamnă înaltă, brunetă, destul de aranjată. Începe să vorbească urle la băiețelul blond, cu vocea unui bărbat de 130j de kile și 40j de ani de fumat. “Aici erai mă? Cum ai venit mă aicea de capul tău?
Și te-ai urcat aicea de capul tău mă?” Da, se urcase, și nenea de la mașinuțe, care e un nene tare amabil și drăguț îl lăsase în pace. „Cum îți permiți mă? Dă-te jos de urgență!” Și fuge după blond care o tulise deja la un avion și se uita rugător către mă-sa. „Ce mă, vrei să te dai în asta? Cât costă?” Tună către nenea din ghereta de la 10m. Nenea oprise și trenulețul și tot, toți ne oprisem și ne uitam la ea, în tăcere. „2 lei” îi răspunde. „Ai mă 2 lei? N-ai, ha? Păi și atunci cum îți permiți mă să vii să te dai aici? Hai, treci acasă!” și-l ia de o aripă și-l conduce către ieșire. Mă uit lung către ei doi, îndepărtându-se, și către Iphone-ul alb, 5s, pe care-l ține doamna în mâna dreaptă, la spate.

Trenulețul își reia drumul și bunicii zâmbitori ai băiețelului șaten se caută în portofelul la fel de vechi ca acum cinci minute după alte câteva monede, în valoare de trei lei, ca să-l dea în deja cea de-a treia tură de carusel.