Dintre toate locurile pe care bitălșii le-au făcut să fie magice în Liverpool, cel mai încărcat de emoție și poveste este unul care nu are legătură cu imensa formație. Este Anfield Road, stadionul celor de la Liverpool.

Când Liverpool joacă pe Anfield, se petrece ceva cu adevărat miraculos. Nu sunt doar 45.276 de oameni (capacitatea stadionului) care cântă într-un singur cor imnul fabulos al echipei (”Când mergeți prin furtună, țineți-vă capul sus, și nu vă temeți de întuneric! […] Mergeți prin vânt, mergeți prin furtună, chiar dacă visele vă vor fi sfărâmate și răpite, mergeți mai departe, mergeți mai departe cu speranță în inimi, pentru că nu veți merge niciodată singuri!”). Nu 45.000 de oameni cântă asta, ci milioane de oameni din toată lumea, milioane de oameni în viață, plus milioane de oameni care au murit după ce au fost, măcar o dată, pe Anfield. Pentru că da, pe Anfield sunt fantome. Ieri, la meciul decisiv cu Manchester City din campionat, au fost cu 96 în plus. Pentru că acum fix 25 de ani, într-o zi care începuse perfect de aprilie 1989, 96 de oameni au murit striviți de prea multă dragoste. Dragostea a 50.000 de oameni care încercau să ocupe un spațiu în care ar fi încăput maxim 25.000. Fără să se împingă, fără să fie agresivi, cei din spate i-au masat pe cei din față, presându-i pe gardul impenetrabil de oțel care îi despărțea de teren. După 7 minute, arbitrul a oprit meciul, dar oamenii au continuat să fie striviți, murind sufocați, murind în picioare, la doar câțiva metri de miracolul care îi adusese acolo. De atunci, în memoria acelor evenimente și din respect pentru fotbal, nici un stadion din Anglia nu mai are gard despărțitor între jucători și fani.

Ei bine, în astfel de momente de celebrare sau comemorare, Liverpool e imbatabilă. Manchester City este fără îndoială o echipă mult mai bună decât Liverpool, dar energia miraculoasă care s-a revărsat peste niște super fotbaliști a fost prea mult pentru ei. La ora la care scriu acest text, meciul abia a început și Liverpool are, deja, 2 la 0. A fost un moment de grație al istoriei, un moment în care Liverpool nu putea să piardă.

”Uneori mă simt singur și ghinionist. Probabil că, din toată lumea asta, noi suntem singurii care nu i-am auzit pe Beatles cântând”, se plângea George Harrison, hâtru și filosofic, la revenirea din îndelunga meditație indiană. Din fericire, toți cei patru au apucat, cel puțin, s-o vadă pe Liverpool jucând.