Am crescut, ca puşti microbist, cu Raul, Zidane şi Ronaldo (cel adevărat, brazilianul) în alb, spre apusul carierei. De aceea, am fost mereu (cel puţin până recent) fan Real şi m-am antrenat să-mi displacă Barcelona. Prin extensie, nici fan Messi nu am putut să fiu, vreodată. Însă şi cei care nu sunt fani trebuie să-i recunoască meritele. La semifinala Champions League de alaltăieri şi specialiştii şi profanii au admis un singur lucru: că ar trebui să se considere norocoşi că-i sunt contemporani lui Messi. După ce l-a doborât pe Boateng (fundaşul ghanezo-neamţ de 40 de milioane a devenit ţinta a sute de ironii online ulterior) ca pe un amator în careu, din fentă, şi a înscris elegant peste cel mai bun portar din lume, Messi şi-a trecut numele într-o categorie care a fost mereu superioară simplei categorii intitulate ”mari fotbalişti”: este categoria semizeilor.

Din legiunea semizeilor care au jucat fotbal mai fac parte, spun specialiştii din toate generaţiile, patru nume. Să-i luăm pe rând.

Deşi înregistrările cu el sunt puţine, geniul lui Pele este incontestabil de la primele trei preluări şi două driblinguri pe care apuci să le vezi. Pele face parte dintr-o altă generaţie a fotbalului (cartonaşele roşii, de pildă, au fost introduse abia în 1970), dar acesta nu este neapărat un dezavantaj atunci când îl comparăm cu fotbaliştii din era modernă. Este adevărat că apărările nu erau la fel de dure şi bine organizate în acea perioadă, dar la fel de adevărat este că în anii 50-60 fotbalul era un sport mult mai echilibrat, pentru că bugetele echipelor erau aproximativ aceleaşi, fără să existe coloşii care domină fotbalul de astăzi. În ciuda acelui echilibru, Pele a obţinut trei titluri de campion mondial cu Brazilia şi şase de campion cu Santos.

Urmează Cruyff, inventatorul din iarbă al conceptului de „fotbal total” şi, implicit, pe acela de fotbalist total. Se spune despre el că ar fi putut să aleagă oricând să fie ”vedeta singuratică” şi marcatorul absolut, ca rivalii săi din diverse generaţii, dar Cruyff, un jucător inteligent şi plin de altruism, a optat mereu pentru binele echipei, devenind nu doar un marcator important, cât un pasator ucigător. Viziunea sa asupra jocului şi inteligenţa de neegalat pot avea un singur corespondent în zilele noastre: pe subestimatul Xavi.

Dacă Cruyff a adus inteligenţa şi tatica în fotbalul modern, Maradona s-a asigurat că acestuia nu-i lipseşte bucuria şi candoarea. Vulnerabil în multe aspecte pe plan personal, dar un copil de geniu pe iarbă, Maradona a avut nu doar un stâng divin, ci şi o ”mână a lui Dumnezeu”, şi le-a folosit pe amândouă să învingă marea rivală, Anglia, într-unul dintre cele mai celebre meciuri din istoria fotbalului, cel din sferturile de finală ale mondialului mexican, în 1986. Este un idol în sudul Italiei, pentru că a făcut din Napoli un mare club, dintr-o echipă mediocră.

În fine, Zidane nu juca, pentru că de jucat se joacă la nunţi. Zidane dansa. Orice mişcare a lui pe teren era poezie. Vedeţi? Multă artă implicată. Dar şi multă eficienţă la nivel înalt. Faţă de rivalii săi, Zidane are atuul de a fi decis aproape de unul singur toate marile meciuri pe care le-a jucat. Cele două goluri cu capul din finala Franţa – Brazilia a Mondialului din 1998 (3-0 scor final) sau golul reluat în toate antologiile din finala Champions League cu Leverkusen (2001, 1-0 scor final) o demonstrează cu prisosinţă. Ca şi Cruyff, Zidane nu era genul căruia să-i placă să iasă singur în evidenţă. Tot ce făcea pe teren, făcea în folosul echipei. Dacă nu ne credeţi, dăm cuvântul unui mare fan al lui Zizou, nimeni altul decât Zlatan Ibrahimovic: ”Zidane era de pe altă planetă. Când el călca pe teren, ceilalţi 10 băieţi din echipă deveneau cu toţii mult mai buni. E atât de simplu.”