Ion Pop a murit singur, într-un apartament din Bucureşti. A fost văzut ultima oară de o vecină, cu şapte zile înainte ca pompierii şi paramedicii să-i spargă uşa. Judecând după starea avansată de descompunere, Ion Pop a decedat la scurt timp după aceea. Numele bărbatului mort găsit în apartamentul dintr-un bloc vechi din apropierea parcului Cişmigiu a fost aflat de autorităţi abia mult mai târziu. Pe Ion Pop nu doar că nu l-a plâns nimeni, nu doar că nimeni nu i-a simţit lipsa, singurul motiv pentru care cineva a aflat că a murit fiind mirosul greu care învăluise casa scării, dar nici măcar nu a avut cine să-l identifice. Se ştia doar că-n acel apartament a trăit un anume Ion Pop. Identificarea s-a făcut apoi complicat, prin ADN şi analize. Ion Pop. Probabil cel mai simplu nume în limba română, foarte apropiat cu ”John Doe”. John Doe este numele generic folosit pentru cadavrele neidentificate în majoritatea ţărilor în care limba oficială este engleza. Ca şi orice alt John Doe de pe Pământ, Ion Pop a murit anonim, iar o înmormântare civilizată şi, eventual, o reconstruire a destinului acestui bărbat care a murit fără ca nimeni să ştie, înconjurat de cartoane de pizza, ambalaje şi sticle, ar fi făcută doar dacă am avea un stat decent. Nu avem. De altfel, Ion Pop stă şi acum mort într-un frigider de la INML; e acolo de mai bine de jumătate de an. Motivul? Statul nu are nici măcar bani să-l îngroape, darămite empatia necesară s-o facă într-un mod decent.

Din unele puncte de vedere, Ion Pop a fost un norocos. Da, chiar se poate spune asta. Alţi morţi au poveşti mai cunoscute, iar cei care le cunosc şi-ar dori să nu le fi aflat niciodată. Iulian Petcu, un bătrân trecut de 70 de ani, a murit într-o casă din centrul capitalei pe care familia de ţigani pe care o întreţinea o ocupase ilegal. Da, aţi citit bine. Bătrânul domn Petcu întreţinea o familie de doi plus şapte copii din veniturile obţinute din cerşit. Cerşea în faţa bisericii Sfântul Gheorghe. Chiar vizavi, peste bulevard, Centrul Vechi trăia zi de zi, trăia glorios, fiţos, în huzur, plin de tineri pentru care moartea este ultima grijă şi ultimul gând. În timp ce tinerii trăiau, Iulian Petcu cerşea ca să nu moară. Nu ştia nimeni cum şi de ce a venit din Iaşi, după ce fusese dat afară din propria casă de cuplul căruia îi cedase modesta sa locuinţă, după ce îi promiseseră că vor avea grijă de el până să moară. A apărut pur şi simplu şi, după 2 ani de cerşit în Bucureşti, aproape zilnic în aceeaşi zonă. În schimbul banilor câştigaţi de Iulian Petcu din cerşit, familia de romi îi oferea un acoperiş deasupra capului. A murit în casa lor (de fapt, nici măcar a lor), înconjurat de cinci dintre cei nouă copii, cei mai mici, care îl iubeau ca pe un bunic; ca pe un bunic care aduce bani în casă, cel puţin. Bărbatul şi femeia nici n-au vrut s-audă de o eventuală plată pentru o înmormântare decentă a celui a cărui moarte realmente nefericită le redusese drastic veniturile familiale. Cu 100%.

Creştinii şi alte soiuri de credincioşi ar zice că Ion Pop şi Iulian Petcu sunt acum într-un loc mai bun. Cu sufletul. Cu corpul, însă, sunt în nişte frigidere de la INML. Claie peste grămadă, alături de alte zeci, poate sute de alte cadavre pe care statul nu are bani să le… Să le nimic. Este de sperat nu doar că sufletul lui Ion Pop şi sufletul lui Iulian Petcu sunt într-un loc mai bun acum. Este de sperat şi ca sufletele lor să nu aibă ochi sau vreo fereastră, de fapt să nu aibă deloc habar unde sunt acum corpurile pe care ele, sufletele, le-au locuit pentru câteva zeci de ani şi de care se presupune că sunt încă destul de ataşate. În caz contrar, te întrebi dacă nu cumva poţi să devii extrem de deprimat chiar şi-n Rai fiind.