Isaac Asimov era un geniu. Profesor de chimie la Universitatea Boston, membru Mensa și celebru posesor ale unuia dintre cele mai mari IQ-uri înregistrate oficial, în istorie, Asimov este mai cunoscut publicului larg pentru faptul că e, zic pasionații, cel mai bun autor de SF (SF hard science, adică totul are o explicație fizic acceptabilă în universul lui Asimov), alături, poate, de Robert A. Heinlein și Arthur C. Clarke. Pe lângă excepționala serie ”Fundația”, Asimov mai este cunoscut pentru ”seria roboților”, o serie de romane SF în care personaje principale sunt roboți pozitronici. În lumea creată de Asimov, creierul pozitronic este o invenție care revoluționează societatea modernă, roboții înzestrați cu o inteligență artificială foarte similară celei natural-umane, fiind nu doar muncitori de nădejde, ci și prieteni de încredere. Dar cum orice progres aduce cu sine și o potențială primejdie, roboții lui Asimov ajung mai mereu, în intrigile romanelor sale, în posturi în care pun în amenințare oameni sau chiar umanitatea în întregul ei, nerespectând cele trei legi ale roboticii de la care pleacă toată creația Asimovică. Legea 1: Un robot nu are voie să pricinuiască vreun rău unei ființe umane, sau, prin neintervenție, să permită ca unei ființe omenești să i se facă un rău. Legea 2: Un robot trebuie să se supună ordinelor date de către o ființă umană, atât timp cât ele nu intră în contradicție cu Legea 1. Legea 3: Un robot trebuie să-și protejeze propria existență, atât timp cât acest lucru nu intră în contradicție cu Legea 1 sau Legea 2.

OK, poate vă întrebați de ce v-am spus toate astea. E simplu. Pentru că cred sincer că Johannis este robot. Știu, arată a om. Dar nu chiar. Asta e definiția robotului la Asimov, de altfel. În cazul unora, disimularea este foarte bună, ce-i drept, ceea ce mă face să cred că Johannis nici măcar nu este un robot de ultimă generație. I-ați văzut zâmbetul forțat și hipermegastudiat pe care-l afișează când se întâlnește cu oameni, în campanie? Îmi provoacă un fel de compasiune empatică, dar mă și sperie un pic. Mereu mă aștept să-i plesnească ceva la cap și să-i iasă câteva arcuri din urechi, sau să-i pice un ochi și să vedem niște rotițe care funcționează harnic în orbita descoperită. Cred că i-ar compromite șansele la prezidențiale, dar ar fi destul de amuzant.

Dacă sunt de părere că e rău faptul că un robot are a doua șansă la a deveni președintele României? Nicidecum. Roboții lui Asimov sunt obiectivi și echilibrați în luarea deciziilor. Niciodată nu urmăresc binele lor, ci pe acela al omului, de unde și morala celor trei legi ale roboticii. Prin urmare, un robot, fie el și neamț (probabil robotul român ar fi hoț, că deh), este o alegere preferabilă celeilalte. Gândiți-vă și voi, ce-ați prefera? Un robot neamț pe treaba lui sau un om ortodox plagiator și pe cale să fie urmărit în multe dosare penale?