Eterna duminică a orbului

Mitul eternei reîntoarceri tinde să devină o obsesie a poporului român. Dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă la ce se întâmplă în fotbal. La Naţională s-a întors nea Puiu, la Steaua a venit nea Ţiţi, iar la Craiova, cum altfel, e aşteptat nea Piţi. Dar exemplele din fotbal nu sunt decât cele nedureroase şi benigne; le dau doar pentru a sublinia dimensiunile dezastrului. Dintre multele entităţi de care România nu pare să scape şi deja începem să ne îndoim că vom scăpa vreodată, aş numi doar două dintre cele mai nocive: Biserica Ortodoxă Română şi PSD. Despre prima nu avem timp să vorbim azi, poate într-o ocazie viitoare.

Cumva, BOR şi PSD au pretenţia de la ele însele că trec printr-o evoluţie perpetuă, că se reînnoiesc, reinventează, că se corectează. E totul doar o faţadă din ce în ce mai evidentă. Aşa cum, după Revoluţie, PCR-ul şi-a schimbat numele (nu şi năravul) în Partid Social Democrat, în 2001 s-a mai produs o încercare de rebranduire, atunci când din PDSR s-a inventat PSD. Nici măcar nu ştim dacă au încercat să păcălească pe cineva sau pur şi simplu să păstreze viu interesul marii lor mase de alegători. Măcinaţi de propria prostie şi lipsă de informaţii, românii şi-au semnat cu mâna lor o soartă ce putea fi cu totul alta. În 1989-1990, când mai multe ţări comuniste au ieşit de sub jug, popoarele acestora au avut de luat o decizie pe cont propriu. În noile democraţii te-ai fi aşteptat ca negura trecutului să fie dată la o parte şi viitorul să fie rescris luminos, modern şi reformist. Asta chiar s-a întâmplat în ţări care au plecat cam de la acelaşi nivel cu România, în 1989: Cehia, Ungaria sau Polonia au ales despărţirea de comunism, minciună şi mizerie şi mersul hotărât înspre lumea civilizată. Acum, toate trei arată fabulos şi au un standard de viaţă al locuitorilor cel puţin dublu faţă de România. Dar, când Cehia vota un disident real, un adversar declarat şi celebru al sistemului, România vota învăţăcelul dictatorului pe care tocmai îl dăduse jos.

Duminica Orbului şi alegerea lui Iliescu au o importanţă şi o greutate mult mai mari decât am putea crede, pentru că atunci, cu huiduirea lui Raţiu şi-a lui Câmpeanu, cu bătutul studenţilor la Universitate, cu manipularea odioasă răspândită cu bună ştiinţă sau pur şi simplu din prostie de români (cică) liberi, atunci s-a ales o cale opusă celei care ne-ar fi dus cu adevărat la schimbare şi la progres. Iliescu va fi fost votat de trei ori de atunci, iar partidul lui, credeţi sau nu, este încă la guvernare, după un sfert de secol în care până şi cei mai confuzi români s-ar presupune că au avut timp să înţeleagă că PSD înseamnă regres. De ce nu înţeleg? Pentru că sunt la fel de orbi ca în acea duminică din ’89. De altfel, rareori, de-a lungul istoriei, s-au înregistrat cazuri de orbiri vindecate. Suntem orbi în continuare, dar celelalte simţuri ne-au rămas intacte. Putem să simţim şi foamea, şi înapoierea, şi frigul, şi toate celelalte motive de suferinţă, doar că, de la o regretabilă turnură negativă a istoriei, nu mai putem să vedem. Cumva, acea duminică a orbului nu s-a terminat încă. Precum într-un horror prost, trăim aceeaşi zi, repetată la infinit. Şi cât putem să progresăm într-o singură zi?

Vizualizări: 148

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: