Orășelul întortocheat Mangalia, ale cărui străduțe nu am reușit să le învăț nici după o săptămână de condus prin el, este probabil cel mai subapreciat loc de pe litoral. Beneficiind din plin, paradoxal, de statutul de oraș (nu e tocmai o stațiune), Mangalia oferă turistului ocazional ceva ce acesta nu mai spera să găsească pe țărmurile civilizate ale mărilor: liniște. Cât vezi cu ochii și cât auzi cu urechile, pe plaja din Mangalia nu sunt semne de terase sau de muzică dată tare. Seara, doar luminile stâlpilor de pe promenada de lânga faleză îți tulbură puțin serenitatea cu care stai întins singur, pe nisip, uitându-te la stele.

Mangalia e slab populată pe timp de zi, cu câțiva localnici, mulți bătrâni și foarte puține familii. Aleea ”starurilor” gravate în asfalt care imită Walk of Fame-ul de la Hollywood spune totul despre provincialismul și lipsa de pretenții ale mangalioților. În loc de Greta Garbo, Marelen Dietrich și Humphrey Bogart, la Mangalia au fost gravați în asfalt pentru a rămâne în istorie Alexandru Arșinel, Romică Țociu și Cornel Palade. Și alții, de aceeași anvergură. Pe timp de seară, însă, mai ales în timpul săptămânii, când pensionarii dorm, localnicii se pregătesc de serviciu, iar tinerii caută zgomotele din Vama aflată la doi pași, Mangalia se transformă. Părăsită de oameni, dar nu și de mare, Mangalia noaptea devine ce bănuiesc că era Vama odată. Un loc în care poți regăsi nu doar farmecul pierdut al litoralului pe care încă se aude zgomotul valurilor, nu al hiturilor verii, ci și pe tine însuți.

Loc fără tradiție în turism și avid de banii fraierilor care-au economisit să meargă la mare, Mangalia a rămas la fel de fermecătoare și din punct de vedere al serviciilor. Fără plictisul celor din Mamaia sau nesimțirea celor din Costinești, chelnerii, recepționerele sau vânzătoarele din Mangalia se poartă suficient de frumos cât să dai cu plăcere bacșiș la suma oricum nu foarte mare pe care o plătești pentru lucruri care la doar câțiva kilometri mai la nord te-ar costa chiar și dublu.