Omenirea, de la primii ei pași înspre îmblânzirea naturii, se află într-o continuă luptă pentru ea însăși. Egoistă și altruistă în același timp, lupta omului împotriva a orice pentru el, pentru noi, este grea și nesfârșită, frumoasă și pline de momente de grație. Cu fiecare invenție, cu fiecare progres, cu fiecare rezolvare a unei probleme stringente, umanitatea merge mai departe scrâșnind victorios din dinți, își continuă dansul deliric înspre viitorul pe care-l așteaptă, îl așteptăm, cu inconștiența unui copil care fură fructe dintr-o livadă păzită de dobermani și de stăpânul lor cu permis de port-armă.

Astăzi nu e ca ieri și nu va fi ca mâine. Alaltăieri se murea de infecții, ieri de SIDA, azi de ebola, mâine naiba mai știe de ce. Bucuroși le-om duce și om trece peste toate. Într-o perioadă în care o planetă întreagă se teme de revenirea unei boli care poate scăpa de sub control, într-o perioadă în care medicii anunță (fără ca vreunul dintre noi să știe, desigur) că suntem foarte aproape de găsirea leacului pentru diabet, într-o perioadă în care oameni câștigă Nobeluri pentru că au ajutat omenirea să-și regăsească ritmul, românii încă se închină la oase. Tot mai mulți, tot mai fanatici, tot mai furibunzi în superstițiile lor de ev mediu, sute de mii de conaționali trăiesc într-o epocă întunecată, care-i face până și pe fundamentaliștii islamici să se întrebe ce dracului au oamenii ăia de la Iași în neregulă la cap.

Și mereu se bagă moaște noi, ați observat? Constantin Brâncoveanu, sfântul. Dus la Edîrne, vorba unui coleg, ca miorița la abator. Român adevărat, sanctificat. Acum, oasele lui au puteri magice. Sau nu? De exemplu, o băbuță a murit deunăzi de infarct, în timp ce aștepta la coadă. S-ar zice că nu i-a mers prea bine, dar poate gândim noi mărunt și moartea a fost, de fapt, o eliberare. În fond, a fost vrerea moaștelor.

Tot pe nesimțite, astăzi se împlinesc 11 ani de la moartea lui Zoli Crișan, cea mai frumoasă pagină din istoria Craiovei Maxima. Un om mic uriaș care a citit cât o grupă întreagă de studenți la jurnalism și a înțeles cât două de studenți la filosofie. Un geniu pe teren care nu și-a găsit cadența în viața reală, de dinafara terenului, și a murit sărac și trist în urma unei boli stupide și a unui refuz demn de a permite să i se taie piciorul. Dacă ar fi să aleg, eu aș merge la moaștele lui Zoli Crișan, nu la cele ale lui Constantin Brâncoveanu. Și chiar o să merg, mâine, la cimitirul Sineasca, din Craiova. N-o să-i cer nimic lui Zoli Crișan, pentru că eu înțeleg că nu oaselor trebuie să le cer lucruri. Dar o să-i spun ceva. O să-i spun că mi-e dor de el, ca de altfel de toți românii care citesc cu pasiune și înțeleg cu zâmbetul pe buze.