Hai să încep ca moșii ăia sfătoși pe care-i urăște toată lumea, că vin cu înțelepciunea lor comunistă în autobuz, la ore matinale la care oamenii muncii numai de învățăturile lor mirosind a naftalină și ulei răsprăjit n-au chef: știți, voi, măi, copii, de ce nu merg lucrurile în țara asta? Pentru că suntem putori, de aia. Pentru că suntem niște leneși fără leac. Nu e neapărat o jignire. E o stare de fapt. Suntem leneși pentru că suntem leneși așa cum suntem români pentru că nu suntem nemți. Progresul nu e pentru leneși. Dacă se lenevea Dumnezeu, când ne-a creat, n-am fi existat nici acum. Dar Dumnezeu în mod clar nu e român (a se vedea și rezultatele slabe ale echipelor românești în cupele europene, ca probă), altfel ar fi creat lumea în 700 de zile și-n următorul eon s-ar fi odihnit. Și am și o variantă pentru evoluționiști: păi, dacă se lenevea evoluția (natura, mă rog) și nu o lua așa frumos, cu primele forme de viață nevertebrată, acum 700 de milioane de ani, apoi repejor cu peștii din cambrian, reptilele din permian, dinozaurii din triassic, păsările din jurassic și mamiferele din cretacic, acum n-ar fi fost nici urmă de nemți sau români pe pământ. Am fi fost cu toții niște pești leneși care ar fi zis că dacă se face cald în apă și nu mai avem trai, asta e, murim, la o adică. Păi, cum să ne creștem picioare, când noi suntem niște amărășteni de pești?!

Natura, din fericire, a fost nemțească. Noi, din nefericire, nu suntem. Urmărind politica din aceste zile, am avut o revelație. Cel mai bun indiciu pentru lenea profundă care ne caracterizează este modul cum tratăm, propunem și respectăm dead line-urile. Imaginați-vă, dead line este un termen atât de străin nouă încât nu aveam un cuvânt românesc pentru el și a trebuit să recurgem la englezism ca să ne simțim și noi mai muncitori. Încă îl folosim în engleză, și asta pentru că nu ne interesează chiar atât de tare. Nu ne plac dead line-urile, de ce am găsi un cuvânt românesc pentru ceva ce urâm?

Și acum, proba supremă. Dovada definitivă și de necontestat. Politica, frate! Politica românească stă pe un butoi cu pulbere de... De mulți ani. Din 1990, dacă mă-ntrebați pe mine, dar să zicem că problemele stringente sunt de dată mai recentă. De exemplu, ruperea USL-ului. Se tot rupe USL-ul ăsta de hăăăt, de când s-a înființat. Acum, când scandalul a atins punctul de fierbere și toate treburile în țară s-au blocat din cauza asta, aveam nevoie de cineva care să rupă pisica (măcar, dacă nu alianța). Cu gurile căscate, înmărmuriți în fața televizoarelor și cam morți de foame, dacă e s-o spunem p-aia dreaptă, românii așteaptă finalul certei dintre Ponta și Antonescu ca să știe și ei ce să facă, cu cine să voteze și la ce televiziune să se uite. Și atunci Antonescu, sfătuit probabil de neamțul Johannis, vine cu un dead line. Uraaa! ”Cât?”, se întreabă poporul. ”Cât avem de așteptat în această stare chinuitoare de incertitudine?”. ”Când rezolvați, să putem și noi merge la serviciu? Într-o oră? Hai, până deseară? Aveți nevoie de timp de gândire până mâine? Fie!”. Ei bine, nu. Dead line-ul lui Antonescu pentru Ponta a fost LUNI. Până luni, rămâne așa. Până luni, nu facem nimic. Patru zile de pauză și relaxare, patru zile de românism. Dar în timp ce orele trec și nimicul pe care îl facem se adâncește, un gând drăcesc bântuie mințile electoratului: până CARE luni?