Garcia Marquez a murit înainte de Înviere. A fost o moarte salutată de o generație întreagă de scriitori sud-americani și nu numai, spune Salman Rushdie. Nu pentru că tinerii epigoni l-ar fi urât, ci pentru că prezența impunătoare a falnicului stejar împiedica dezvoltarea firească a unei noi generații de autori talentați, dar probabil nici unul atât de talentat ca Marquez. Carlos Fuentes spunea amar că, după marele roman al lui Marquez (Un veac de singurătate), toți scriitorii din America de Sud au simțit că nu mai pot folosi termenul ”singurătate” în operele lor și, după moartea acestuia, probabil se vor abține și de la a mai scrie ”veac”.

Marquez, laolaltă cu alte nume marcante din literatura Americii Latine, a inventat un stil care s-a numit realismul magic. În această sintagmă, este foarte important primul cuvânt - ”realism”. Pentru că Marquez nu creează lumi noi, ci îmbunătățește realități existente. Pentru că e cât se poate de simplu să-ți imaginezi troli, pitici, dragoni și vrăjitori, ca scriitorii la modă creatori mai degrabă de seriale decât de cărți ai zilelor noastre, dar e infinit mai greu și necesită infinit mai mult talent să creezi o lume care pentru cititor să fie de o autenticitate indiscutabilă, deși pe alocuri conține elemente care în orice alt context ți s-ar părea implauzibile. Mi s-a părut fabulos că și tata, și Salman Rushide, au spus că Macondo-ul ”inventat” de Marquez le amintește de localitatea lor natală, deși cei trei s-au născut pe trei continente diferite, la mii de kilometri distanță unul de celălalt. Asta demonstrează că talentul constă în universalitatea și eternitatea operei. Într-adevăr, deși în el se petrec lucruri fabuloase, Macondo-ul lui Garcia Marquez seamănă, totuși, cu orice sat sau loc natal pe care vi-l puteți aminti, pentru că penița columbianului funcționează ca un instrument infailibil de descris și de provocat nostalgia.

Atunci când unul dintre fiii lui Aureliano Buendia și Ursula se sinucide trăgându-și un glonț în cap în camera lui, Marquez descrie, într-un paragraf ajuns reprezentativ pentru literatura genului său, cum firul de sânge iese pe sub ușa camerei mortului, coboară treptele casei, trece prin hol, iese pe ușa de la intrarea principală, traversează grădina, după care înconjoară casa, cotind precis, în unghiuri drepte, se infiltrează pe sub ușa din spate, are grijă să curgă pe lângă pereți, ca să nu păteze mochetele, și ajunge în bucătărie, la picioarele mamei decedatului, unde se oprește, anunțând-o pe aceasta de moartea propriului copil. Metaforic vorbind, Un veac de singurătate a fost firicelul de sânge al marelui scriitor columbian, o carte care a ajuns în cele mai îndepărtate colțișoare ale lumii și care cu siguranță va ajunge în continuare, chiar în mai multe, de data asta din partea mamei înspre noi, copiii eterni care au crescut și vor crește cu basmele atât de adevărate ale lui Marquez sau Llosa.