Țara a fost semi-cutremurată, zilele astea, de o știre de natură să provoace sentimente puternice și variate. O doamnă, nu orice doamnă, ci președintele asociației Mame pentru mame, a făcut publică povestea (dar și niște fotografii) ei: și-a născut cei doi fii acasă, în propria baie, așezându-se pe ciuci și împingând, în timp ce soțul ei filma toată scena. Fără ajutor medical specializat, fără măcar vreo moașă cu medicina vieții în palmares.

Gestul este o interpretare extremă a curentului ”attachment parenting”, o hipstăreală care vizează, printre altele, următoarele reguli: nașterea acasă (dar nu de capul tău, pentru că există numeroase cazuri de morți ale copilului și chiar ale mamei, în caz că nu o faci în prezența unui personal special pregătit), hrănitul îndelungat la sân și în orice moment, chiar și în public, purtatul copilului în cârpe, aproape de corp, dormitul (și sexul, că deh) în același pat cu copilul, convingerea că plânsul copilului înseamnă ceva și interpretarea acestuia ca atare, adică ducerea lui la toaletă ca pe cățel, când ți se pare ție că-i vine. Între interpretările excesive ale acestei psihologii este și aceea conform căreia copilul trebuie tratat cel mult homeopatic iar antibioticele sunt diavolul.

Dacă stau să mă uit atent, această super fiță cu bondingul dintre părinte și copil și cu naturalismul nașterii și al educației post-natale o face pe bunică-mea cea mai mare hipsteriță în viață. Ba nu, cred că străbunică-mea e aia. Că mamaia a avut totuși o moașă, nu s-a dus de capul ei singură în câmp, să-i ”dea drumul pe traiect”. De asemenea, cred că știu niște sate prin Olt sau Vaslui unde attachment parenting-ul este foarte la modă, iar naturalismul la mare preț. Comunele alea sunt viitorul. Să fiu în locul mămicilor ăstora de modă nouă, în ele aș emigra.