De-a lungul timpului, românii au râs mult de piticul sâsâit și pe alocuri sinistru care este Ion Cristoiu. Celebru prin faptul că și-a petrecut o mare parte din viață fiind obez, iar pe restul doar fiind pitic, Cristoiu s-a mai remarcat, în conștiința publică, prin două fapte de eroism: îmbrăcămintea de valutist de dig (musai purta vestă de fâșșș, mai mereu) și faptul că a inventat una dintre cele mai celebre prostituate din România, renume câștigat de respectiva prin faptul că s-a culcat cu milioane de bărbați și chiar de femei din țară: presa tabloidă.

Astea erau, însă, în anii ’90. Ulterior, Cristoiu a fost mai low profile, remarcându-se doar din motivele nepotrivite. Cumva, a reușit să-și schimbe fundamental opiniile (schimbarea petrecută în legătură cu Traian Băsescu e notorie, schimbare care a coincis deloc surprinzător cu mutarea personajului de la Antena 3 la B1) și să-și creeze o imagine de om care citește mult și scrie prea mult. Dacă colegul său de celebritate în media, Cristian Tudor Popescu, a rămas un tip dur, dar corect și nemilos, bașca un editorialist de excepție, bietul Cristoiu nu s-a putut remarca niciodată nici prin peniță, nici prin verticalitatea opiniilor. A rămas, săracul, să se remarce așa cum odată învățase o țară întreagă s-o facă, odată cu inventarea ziarului cu bulină: prin șocarea lipsită de argumente și fond a opiniei publice. Un troll bătrân și mic, nu doar la stat.

Zilele trecute, oameni de pe întreaga planetă somau guvernele proprii să ia măsuri pentru salvarea și primirea refugiaților după ce o poză copleșitoare a făcut înconjurul mapamondului: poza unui copil sirian de 3 ani înecat, cu fața în jos, pe o plajă din Turcia. Lângă copil, un polițist turc stătea în picioare și nota ceva într-un carnețel, absorbit. Era singurul om (viu) pe o rază de zeci de metri din imagine. Ulterior, ziarele din toată lumea au adus omagii copilului mort (nu murise doar el, ci și fratele său, de 5 ani), recreând acea poză lugubră în cele mai emoționante moduri: de exemplu, un ziar american a pus în apă niște animale marine ieșite pe jumătate, ca și când ar sta în picioare, cu capetele plecate și părând să plângă dispariția copilului, titrând: ”Unde sunt oamenii?”. În cadru apărea, desigur, și polițistul care nota impasibil incidentul.

Ei bine, jegul de Cristoiu a scris un articol în care l-a acuzat pe tatăl celor doi copii de crimă, pentru că ”Cum e posibil ca un tată să-și ia cu el într-o aventură precum străbaterea Mediteranei cei doi copii – unul de trei ani și celălalt de cinci ani –  într-o barcă dubioasă, fără a se gîndi o clipă că se poate răsturna și prin asta el devine răspunzător de moartea copiilor săi?”

Probabil Ion Cristoiu a dus-o destul de bine pe vremea comunismului. Probabil nu știe sau măcar n-a cunoscut familii care să fi fugit peste Dunăre în condiții chiar mai nesigure și mai periculoase. Și acei oameni o făceau din cauza lipsei de libertate și a foamei, doar. Aceștia de acum o fac stârniți de o teamă mult mai profundă, din cauza unui război inuman, fără reguli, în care sunt măcelăriți civili, copii și bătrâni, în care sunt violate femei și fete, un război care nu-ți dă altă șansă decât fuga sau moartea în chinuri. Ce ar face oare piticul fost obez dacă ar avea copii mici puși în fața unei amenințări iminente a violului, urmat de tortură și în final de crimă? Ar sta să strângă bani de iaht?