Revoluţia timpurie din Oltenia

5 noiembrie 1989, Craiova. E o seară mare, pe cale să devină noaptea de 6 noiembrie. Mai mulţi tineri semibeţi, în treninguri, stau înşiraţi la o masă, fericiţi. Tudor Gheorghe în persoană le cântă la ureche, iar ei ţin tonul:

”Să mă joc cu ţâţeleeee / Ca cu luuuubeniţeleee...”

Universitatea Craiova tocmai învinsese pe Dinamo într-un meci nebun, nedifuzat la televizor. Nu puteai difuza aşa ceva. Dinamo era, la acea dată, una dintre cele mai bune echipe din Europa. Dacă n-ar fi venit revoluţia, probabil că performanţele Stelei ar fi fost egalate. Pe Dinamo nu-i bătea nimeni, în primul rând pentru că nu prea putea să-i bată nimeni. Şi, dacă ar fi putut, oricum nu era voie. În acea zi neobişnuit de călduroasă de toamnă, peste 50.000 de oameni s-au înghesuit pe ”Central” cu furie şi speranţă. Furie nu doar împotriva lui Dinamo, ci a unui întreg sistem reprezentat de aceasta. E greu să interzici ceva şi unei sute de oameni mai hotărâţi, darămite când sunt de 500 de ori pe atâţia. Cu acelaşi Cârţu pe bancă, ca şi în zilele noastre, Craiova avea temă clară de la vestiare: „Băieţi, intraţi la rupere! Cu publicul ăsta turbat din tribune, n-are ăsta curaj să ne dea nici galben, darămite roşu.” Arbitra un sibian, Ștreng. Săracul! În primele 10 minute, Gică Popescu şi compania fac cel puţin trei faulturi de roşu. Publicul e stârnit şi urlă strigătul de război oltenesc: ”ŞTIIN-ŢA, ŞTIIN-ȚA!”. Dinamoviştii se enervează şi ei. A fost, probabil, singurul meci din istoria fotbalului când ambele bănci de rezerve, cu antrenori cu tot, au intrat pe teren la aproape orice fault. La una dintre aceste intrări, Cârţu se duce calm, în geaca lui lungă de piele, direct la arbitrul căruia dinamoviştii îi cereau să elimine un oltean. Tot Cârţu îşi amintea, ani mai târziu, următorul dialog, şi îşi mai amintea că arbitrul Ștreng era leoarcă de sudoare, şi nu de la efortul depus. Arbitrul: ”Sorine, potoliţi-vă! Vă dau roşu! Jur că vă dau roşu!”. Cârţu îi zâmbeşte şi îl provoacă: ”Ia dă-ne, mă, roşu, hai! Să te văd!”. Craiova nu a luat nici un roşu în acea zi şi a câştigat cu 1-0. Faptul că trecuseră atâtea oră după meci fără să fie măcar certaţi de nimeni era o minune.

”Să iau sfârcu' ţâţii-n gurăăă / Să-l trosneeee-eeesc ca pe-o aluuunăăă!”

Pe uşă intră val-vârtej un domn într-un costum cum rar se găsea pe atunci. Cântecul se opreşte, iar tinerii devin alarmaţi, unii dintre ei se ridică în picioare, cu priviri temătoare.

-                   Mă, cine p***a mamii voastre vă credeţi voi?! Ce faceţi aici, revoluţie, paştele vostru de dobitoci?!

Era Vasile Bărbulescu, conducător al Partidului şi cumnat al dictatorului. Se deranjase să vină în persoană până la Craiova pentru a pune lucrurile la punct. Veştile despre revolta sportivă, dar totuşi revoltă, de la Craiova veniseră rapid la Bucureşti, prezentate chiar mai grav decât stătuseră lucrurile, de fapt. Tovarăşul secretar general era furios. Le-a pus în vedere că nu vor primi nici un ban pentru acea victorie şi a mai înşirat câteva ameninţări destul de serioase, apoi s-a întors pe călcâie şi a ieşit pe uşă, ceva mai răcorit, dar tot extrem de încordat.

Tinerii în treninguri au râs, uşuraţi, şi au ciocnit paharele cu zaibăr, iar cântecul a reînceput, la unison.

”Să mă joc cu ţâţeleeee / Pâââân-or crăpa steleleeee, măăă!”

Revoluţia a venit la Craiova mai devreme, într-o noapte de noiembrie. Scriu acest text înainte de meciul Universitatea – Dinamo, versiunea 2015, dar în aer, ca la orice meci cu Dinamo din 1973 încoace, se simte miros de praf de puşcă.

Vizualizări: 148

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: