Sfârşitul n-a fost aici

Deşi e pentru pseudointelectuali şi piariste, filmul Melancholia, al lui Lars von Trier, are o premisă mișto (chiar dacă nu tocmai originală). Prezintă ultimele zile din viața Pământului, înainte ca acesta să se ciocnească cu o planetă uriașă numită Melancholia care până atunci se ascunsese după soare. De fapt, Tarkovsky nu insistă asupra destinului planetei sau a unui colectiv, ci se concentrează asupra unei familii care trăiește într-o casă la țară, undeva departe de orice comunitate. Din câte ne dăm seama, însă, oamenii de pe pământ sunt cu toții convinși, cu câteva zile și chiar ore înainte de impact, că superba (de altfel) Melancholia va trece pe lângă Terra și că nu se vor alege decât cu un spectacol impresionant vizibil cu ochiul liber. Abia cu câteva minute înainte de eveniment înțeleg că dezastrul nu poate fi evitat. Ieri noapte, un asteroid mărișor a trecut la cea mai mică distanță de Pământ de când s-au început înregistrările unor asemenea corpuri. La aproximativ un milion de kilometri, adică. Ca să înțelegeți mai bine care au fost riscurile, asta înseamnă că a trecut printre Pământ și Lună. Am fost puțin paranoic marți noaptea, recunosc. Suntem atât de vulnerabili în fața unei asemenea amenințări încât nu m-ar mira ca nici măcar să nu fim anunțați, în caz că se află că asta ne așteaptă într-un viitor apropiat, la o dată certă. N-am putut să dorm până spre dimineață, deci, când am citit pe site-urile de știri (alea serioase, nu cele de la noi) că asteroidul ne-a depășit și deja se îndepărtează. Și atunci n-am știut dacă să mă bucur sau să fiu trist. În fond, să murim cât încă suntem în plină glorie ar fi fost, probabil, cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla.

Deci da, von Trier a intuit bine. Ar fi un sfârșit frumos. Dar, în vremuri care par să preceadă un nou Război Rece, când Iranul se înarmează nuclear în voie iar Pakistanul cel înarmat chiar de către americani dă semne că s-ar întoarce (așa cum au mai făcut-o și alți foști aliați tradiționali) împotriva SUA, un altfel de final (mult mai puțin ”curat”) pare mai plauzibil. Poate chiar asta merită omenirea. Un sfârșit rușinos, autoprovocat de propria-i nebunie. Unul cosmic, maiestuos și melancolic nu prea e de nasul nostru.

Vizualizări: 70

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: