Vă recomand tuturor, așa cum am recomandat deja tuturor prietenilor mei, să citiți autobiografia lui Andre Agassi. Nu trebuie să știi tenis, nu trebuie să fi citit cine știe ce cărți înainte, nu trebuie nici măcar să fi auzit vreodată numele autorului. Dar trebuie să citești o carte care, mai presus de orice ghid de X pași prin care să ajungi în vârf sau discursuri motivaționale sau clișee citate în poze cu copaci pe internet, îți arată cât de grea e viața atunci când îți propui să fii cel mai bun. În cazul nostru, lectura ne-ar face bine și pentru că am învăța să fim mai moderați și mai decenți atunci când o criticăm, de exemplu, pe Simona Halep.

Toate sporturile te solicită fizic și îți distrug, într-o măsură mai mare sau mai mică, copilăria. Dar tenisul, în sobrietatea și rafinamentul lui, are un aspect nenorocit, o însușire teribilă care pe mulți jucători talentați îi face să renunțe încă dinainte să înceapă cu adevărat. Acel blestem este singurătatea. Omul (o puteți vedea în cărți, filme sau chiar pe stradă) nu este făcut să trăiască singur. Lipsa contactului cu alte ființe umane îți poate îmbolnăvi grav și incurabil mintea. Iar destinul jucătorului de tenis este să fie singur mereu, ore întregi de singurătate pe zi, zile întregi, luni, ani. Singur în terenul lui, la o distanță apreciabilă de partener și separat de un fileu, tenismenul e nevoit să-și înfrunte propriii demoni. Conform regulamentului, un jucător de tenis nu poate vorbi, în timpul partidei, nici cu adversarul, nici cu suporterii, nici măcar cu propriul antrenor. În autobiografia despre care vă spusei la început, Agassi face o analogie amară cu boxul. Teoretic, spune el, boxeurul ar trebui să fie cam la fel de singuratic precum tensimanul. Dar la box cel puțin există apropiere fizică, zice fostul număr 1, te bați cu adversarul, da, dar din când în când îți mai sprijini și capul pe umărul lui, vă dați mâna sportiv la începutul și la sfârșitul fiecărei runde, simțiți în ceafă respirația celuilalt și tot așa, simți că sunteți în tot rahatul ăla împreună. La tenis, însă, e ca la zoo. O cușcă din care nu poți să scapi. Doar că, spre deosebire de maimuțe, de la tenismenii expuși în cuști, la grădinile zoologice care se numesc turnee open, se așteaptă un comportament cuviincios, elegant, ireproșabil.

Combinați asta cu 12-13 ore de muncă asiduă zilnică, începând de la vârsta de 5 ani, cu o viață petrecută pe drumuri, în camere de hotel care mai de care mai mizere sau mai neprimitoare, și rezultă o viață de chin. Pentru ce? Ca să fii numărul 1? Poate doar asta să merite efortul. Doar că numărul 1 ajung atât de puțini... Raportat la numărul total de copii care se apucă de tenis, numărul 1 practic nu există. Statistic vorbind, poate fi considerat un obiectiv imposibil, o himeră, nu ești normal la cap dacă pleci la drum cu ideea că trebuie să ajungi acolo. De aceea, poate ar fi bine ca data viitoare când o criticăm pe Halep sau orice alt sportiv să ne gândim că, pentru ca noi să ne bucurăm de privilegiul de a-l certa între două râgâituri de bere, acel om și-a distrus cu bună știință viața. Și, nu în ultimul rând, a făcut-o ca să ne bucure pe noi.