Am văzut ieri ”Beasts of No Nation” și m-a marcat profund. Este un film despre un război din Africa (nu se spune care, dar sunt atâtea identice) în care, cam ca și-n conflictul Siria, nu se știe exact cine cu cine se bate, iar civilii au cel mai mult de suferit. Filmul se concentrează pe povestea ”copiilor războinici”, foarte la modă în războaiele africane. Copii de civili sunt cruțați de la moarte (de obicei după ce întreaga lor familie este ucisă) și sunt crescuți în spiritul războiului de generali și comandați lași și monstruoși, manipulați și inoculați cu ideea că tot ce fac ei este în numele binelui și că toate victimele pe care urmează să le facă le sunt dușmani. După care sunt puși să facă lucruri oribile.

Beasts of No Nation este un film greu de văzut, așa cum greu de văzut sunt multe lucruri, în această societate modernă în care lipsa de griji din anumite părți ale lumii, printre care și partea noastră, ne face să ne îndepărtăm deseori de adevăratele probleme ale oamenilor de pe această planetă. Pentru că nu, cele pe care le avem noi nu sunt, în 99% din cazuri, probleme adevărate. Deși înțeleg tendința, detest oamenii care se comportă ca struții: bagă capul în pământ și își trăiesc viața așa, orbi și surzi la nedreptate și suferință, captivi în propria lor bulă în care nu lasă cu nici un chip să pătrundă adevăratele necazuri din societate. Această atitudine îi face, poate, mai fericiți, dar cu ce preț? Cu prețul abandonării totale a spiritului critic, pentru început. Vă mirați că n-a ieșit mai nimeni în stradă să-i dea jos pe nenorociții de Ponta sau Oprea, în ciuda nenumăratelor motive pentru care ar fi trebuit s-o facem? Ei bine, nu ar trebui să vă mire. Am devenit inerți, ne ocupăm timpul cu tot felul de prostii frivole și stupide, nu citim ceva bun și adevărat, nu vedem un film bun și adevărat, nu ne uităm la știri bune și adevărate. Eu am început să mă uit la filmul despre care vă vorbeam mai sus cu o tipă. După jumătate de oră mi-a spus că ea nu se mai uită ”pentru că e prea trist”, și s-a dus în bucătărie să-și facă de lucru. Este atitudinea specifică nu doar a românului, dar a oricărui om dintr-o societate evoluată neinteresat să lupte, în felul lui, măcar puțin, măcar cât să observe, pentru binele celor cărora le e mult mai rău.

Tristețea oamenilor nu e ceva cu care vrem să avem de-a face, ne scuzați. Avem și noi problemele noastre. Ne e și nouă greu, nu știm ce supererou vom fi de Halloween (apropo, la rahatul ăla de Halloween nu s-ar presupune că trebuie să vă îmbrăcați în ceva înfricoșător, nicdecum sexy sau haios?). Nu vrem lucruri triste, nici rele, nici nedrepte, nici crude. Pot să înțeleg asta. Pe cuvânt, pot să înțeleg că ai o viață și alegi să ți-o petreci cu capul în pământ, ca un struț vesel și fără griji. Îți respect decizia. Dar să nu mai vii la mine apoi să-mi spui că ai probleme, că te deranjează ceva, că ești scandalizat, că ceva ți se pare că nu e bine. Să nu mai vii, pentru că tu nu mai ai cum să știi ce e bine și ce e rău. Și îți doresc, sincer, ca dacă ești așa să nici nu ai vreun urmaș.