M-a căutat un băiat, ateu declarat și activ, ca să zic așa. Face un proiect și eu eram un fel de superminivedetă care trebuia să vorbească despre ingerința bisericii în stat și alte lucruri din astea subînțelese în România. Mie nu-mi plac ateii agresivi, să fie clar. Mi se par la fel de exasperanți ca antimaneliștii agresivi. Și chiar de nocivi, aș zice. Eu, dacă sunt ateu, deși n-aș zice că sunt, sunt ateu sau cred în altceva decât majoritatea conaționalilor mei în privat și-n intimitate. Ca și orientarea sexuală, religia e o chestie de care nu poți să faci mare caz, nici măcar atunci când îți lipsește. Dar, deși nu-mi plac unii oameni, eu sunt un tip tolerant cu toată lumea, indiferent de rasă, sex, religie sau gradul de fidelitate cu care o respecți. Așa c-am vorbit cu el. Cam asta am zis, foarte pe scurt:

Religia e una, biserica e alta. Aș îndrăzni să spun chiar că sunt lucruri cu totul diferite. Într-adevăr, înțelegerea greșită a rolului bisericii într-o comunitate sau într-o națiune a creat monștri. Într-adevăr, la noi sacrul (biserica) și profanul (politica) nu doar că nu sunt fiecare cu treaba ei, ci sunt îmbârligate ca doi câini maidanezi înlănțuiți de la atâta dragoste. Și da, predarea religiei în școli mi se pare o strategie nu doar eronată ci și inutilă, în contextul în care trăim cu toții în această țară profund religioasă, cu tradiții popești și băbești care ne afectează pe toți. Există atâtea lucruri care ar trebui să se predea în școli, de la educație sexuală și tehnici de contracepție la educație civică și tot așa, încât chiar nu văd unde am mai putea băga și religia fără să încărcăm nepermis de mult programa.

Altfel spus, la noi religia a înlocuit cu succes comunismul. Vi se pare paradoxal? Nicidecum. Religia noastră și comunismul au ceva foarte asemănător: se axează ambele pe figura unui tătuc care are grijă de tine. Poate din cauza asta comuniștii erau atât de porniți pe credincioși – pentru că doi tătuci nu încap în aceeași teacă. După '89, Iliescu și democrația (fie ea și primitivă) nu au putut umple golul, așa că Dumnezeu a venit la rând, din calitate de secund. Și milioanele de nostalgici au spus: ”Asta e, dacă Ceaușescu nu mai e, va trebui să ne mulțumim și cu Ăsta.”