Trebuie să ţintim foarte sus ca să urcăm doar foarte puţin

Unii spun că suntem nebuni să-i căutăm pe extratereştri. Poate chiar suntem. Poate chiar avem noroc că momentan tehnologia ne permite să transmitem semnale doar către 0,1% din propria galaxie, pentru că există o posibilitate foarte mare ca o vizită a unei civilizaţii superioare căreia i-am atras atenţia asupra noastră să aibă efectele pe care le-a avut vizita făcută de Columb băştinaşilor americani (pe scurt, nu s-a terminat bine pentru băştinaşi). Nici măcar nu trebuie să aibă intenţii ostile sau să fie civilizaţii beligerante pentru a ne călca în picioare ca pe nişte furnici, e suficient să fie o ciocnire între două civilizaţii dintre care una e doar o aşa-zisă civilizaţie, comparativ cu cealaltă. Cu toate astea, noi o facem. Aşa că NASA a inventat FINDER-ul, un sonar uriaş care încearcă să detecteze mişcări şi viaţă în afara sistemului nostru solar trimiţând nişte unde şi aşteptând ”ping-ul”, răspunsul care ne arată dacă e ceva acolo.

Ei bine, acest FINDER a fost îndreptat către Pământ pentru câteva zile, după cutremurul din Nepal. Şi, deşi nu fusese niciodată gândit sau proiectat ca să analizeze suprafaţa terestră, a reuşit aproape imediat ceva remarcabil: să descopere patru supravieţuitori (în două locuri diferite) care se aflau de câteva zile sub un strat gros de moloz şi dărâmături, de 4-5 metri înălţime. Toţi cei patru oameni au fost salvaţi mulţumită unei tehnologii construite ca să-i găsim pe extratereştri.

Dar căutările din Nepal nu vor mai ţine mult. FINDER-ul se va întoarce, curând, la menirea sa iniţială. FINDER-ul ne va da un răspuns (şi lipsa unui răspuns poate fi un răspuns, la urma urmei) la întrebarea care ne-a chinuit în ultimele câteva sute, chiar mii de ani: suntem singuri? Şi, dacă nu suntem, cine mai e acolo? Dacă stai să te gândeşti, e aproape poezie, nu ştiinţă. Absolut oricare dintre răspunsurile posibile se va dovedi corect, acela va fi uimitor. Ar fi uimitor să aflăm că suntem realmente singuri, că această bilă albastră care ţopăie în jurul soarelui a fost singura care nu doar că a făurit viaţa, ci a şi făcut-o să fie conştientă de ea însăşi, în condiţiile în care există miliarde de miliarde de planete aproape identice cu a noastră, în acest mare Univers. Ar fi la fel de uimitor să descoperim că sunt şi alţii, că există acele civilizaţii de tip 2 şi 3 (se presupune că noi suntem acum la 70% din completarea unei civilizaţii de tip 1, care îşi exploatează resursele propriei planete, în condiţiile în care una de tip 2 ar exploata steaua cea mai apropiată, iar una de tip 3 ar obţine energie direct din gaura neagră din mijlocul galaxiei) spre care, inevitabil, ne îndreptăm noi înşine. Şi mai există un al treilea răspuns, la fel de uimitor ca primele două, desigur: acela că tot ceea ce credem că ştim cu siguranţă este greşit, acela că fizica noastră este doar o iluzie şi poate chiar noi înşine suntem un soi de experiment, doar nişte animale într-o mare grădină zoologică sau doar un amărât de joc pe calculator în care suntem mânaţi de player-ul pe care-l numim naivi ”destin” să îndeplinim tot felul de prostii. Oricare dintre astea ar fi, aşadar, e extraordinar! Pentru că ştim cu siguranţă măcar atât: că această poveste, povestea noastră, este mult mai complexă decât pare la prima vedere şi că finalul ei este complet imprevizibil, ca într-o carte bună.

Până aflăm întrebările la marile răspunsuri, însă, este bine că, încercând să le dăm de cap, reuşim, pe parcurs, să dăm nişte răspunsuri mai mici. Folosirea sonarului inventat de NASA pentru a găsi supravieţuitori sub dărâmături, de pildă, este un răspuns mic de care ar trebui să fim foarte mulţumiţi, deocamdată.

Vizualizări: 124

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: