“Nu ajungi să-ți faci 500 de milioane de prieteni fără să-ți faci și câțiva dușmani”, e faimosul citat al inventatorului Facebook, Mark Zuckerberg. În cazul milionarilor de la noi, se poate transforma în ”nu ajungi să ai 500 de milioane de euro fără să și furi câteva”.
Sebastian Ghiță este exemplul perfect al omului realizat în România. Și nu mă refer la chelia survenită, probabil, de la stres. Ghiță este șmecherul care ”s-a ajuns”. Și nu „te ajungi” chiar oricum. Ca să răzbați în jungla românească îți trebuie o sumă destul de complexă de calități și defecte (sau de calități care aduc mai mult a defecte), dar peste toate guvernează o singură însușire care nu trebuie să lipsească: tupeul. Tupeul ăsta poate fi și el bun și rău. Când se traduce prin ”perseverență, obstinație și hotărâre”, tupeul te poate face să faci bani legali, în cel mai capitalist mod cu putință. Adică inventând o afacere și îmbogățindu-te pentru că clienții tăi sunt convinși de calitatea produsului sau mărfii pe care le vinzi. Știți voi, cam ca Steve Jobs.
Dar Ghiță are tupeu rău. Tupeu românesc. În România, un om de afaceri realizat nu creează nimic care să-i facă pe români să stea la cozi ca să-i cumpere marfa. În România, capitalismul vine tot de la stat. E cel mai comunist capitalism posibil. Ca mulți alții (deși el e totuși printre cei mai buni la asta), Sebi Ghiță s-a îmbogățit luând bani de la statul român. Adică tot de la noi, teoretic, cu mica diferență că noi nu i-am dat voluntar și bucuroși, cum i-am dat lui Jobs pe iPhone. Ba mai grav, mulți dintre noi nici măcar nu știm că i-am dat.
Cu același tupeu care l-a ajutat în meseria de securisto – capitalist – politician - șef - prietencupremierul, Sebi Ghiță a declarat ieri fix așa: ”Nu m-am născut ca să fur sau să fac contracte cu statul. M-am născut să creez”. Cumva, Ghiță chiar are dreptate. Și el, și mafioții care au făcut alaltăieri zid în jurul lui, ne creează multă scârbă.