Ultimii ani de sinceritate

Viața e o sumă de praguri care trebuie trecute, dar doar la vârstele potrivite. La un an înveți să mergi. La 2-3 să vorbești. La șapte ani să scrii. În adolescență (dacă ai noroc, cel puțin) deprinzi tainele reproducerii. Iar în tinerețe ești rebel și ți se rupe de autoritate. Rețineți ultima parte. Anti-autoritatea, vorba reclamei, face bine. Mai bine ca hemoroeasy. Problema e că ține puțin. La români mai ales. Ține așa, cam până pe la 30-35 de ani. Până începi să faci gușă și copii. Până începi să ai rate și responsabilități. Atunci începe să ți se pară că poate nu e așa rău, la urma-urmei, să faci, să spui și să scrii ce vor alții. Sau poate chiar ce-ți dictează alții.

Se ia cazul Mircea Dinescu. Un poet excelent, pe vremuri. Dar, mai important decât atât, cea mai apropiată formă de viață de ”disidență” într-o țară care nu a avut disidenți autentici. Pe vremuri era și el tânăr. Pe vremuri îndrăznea să vorbească. Iată ce spunea într-o poezie (interzisă ulterior) apărută în 1976:

"Poetul dacă doarme netulburat în flori

treziţi-l voi, prieteni, căci vin secerători,

cu palme înroşite ascunse printre maci,

dacă eu tac tu mâine n-ai nici un drept să taci.”

Vedeți? Dinescu simțea. Simțea că o să tacă, la un moment dat. Poet fiind, probabil se gândea la moarte, totuși. Când colo, lui i-a murit doar spiritul. Culmea, asta s-a întâmplat mult după revoluție, când și-a pus farmecul în slujba tuturor mogulilor pe care i-a găsit disponibili. Mai nou, lucrează chiar la stat. Stat actual în care sunt la putere emanații perioadei în care el era (sau voia să pară, cel puțin, ceea ce în situația respectivă înseamnă chiar că era) antisistem.

Culmea, a trebuit să vină democrația și libertatea cuvântului pentru ca lui Mircea Dinescu să i se interzică, în fine, să spună lucruri. Dar e adevărat? Este disidența și rezistența o formă de tinerețe? Ni se atrofiază spiritul tânăr și nevoia de dreptate și adevăr pe măsură ce îmbătrânim și ne găsim alte priorități? Păi, să vedem. Poate (ce-i drept) într-o formă de comunism mai umană decât cea de la noi, Vaclav Havel chiar a fost disident. Și nu în tinerețe, când oricine putea fi, ci de pe la vreo 30 de ani până pe la 60. Havel avea să devină ulterior președintele Cehiei. La noi, președinte după revoluție a fost Iliescu. Iar Dinescu a fost... Chiar, ce-a fost Dinescu? Vă las cu cuvintele lui Havel: ”Nu ne-am hotărât vreodată că vrem să devenim disidenți. Am fost transformați în disidenți, fără măcar să știm cum s-a întâmplat, uneori am ajuns în închisori fără să știm exact de ce. Cu toate astea, mergeam înainte spunând și făcând unele lucruri pe care simțeam că trebuie să le spunem și să le facem. Pur și simplu ni se părea indecent să nu le spunem și să nu le facem”.

Vizualizări: 139

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: