”Prin asta eşti celebră-n Orient, / O, ţară tristă, plină de humor” (George Bacovia, 1930)

S-a ajuns în săptămâna critică în ceea ce-i priveşte pe cei aproximativ 50 de răniţi în stare gravă după incendiul din clubul Colectiv. Pacienţii mor pe capete (erau 44, când am început să scriu acest text, din păcate până îl veţi citi dumneavoastră vor fi cu siguranţă mai mulţi) şi, deşi starea lor este într-adevăr foarte gravă şi tratamentul la un standard mai ridicat în Occident nu garantează supravieţuirea, apropiaţii victimelor cer statului român să le acorde muribunzilor o şansă în plus, transportându-i în spitale mai bine echipate şi pregătite. Atenţie, rudele şi prietenii celor răniţi nu cer de nebuni transferul afară, ci chiar la sugestia doctorilor români, care, deşi se luptă eroic, aproape fără pauză, pentru fiecare viaţă, ştiu (mai bine decât noi) că sunt depăşiţi şi numeric, şi ca dotări. Doar că, atunci când se pune problema unui transfer, în special în cazul celor câtorva pacienţi neasiguraţi, apare o problemă spinoasă pentru Bălicioiu şi Arahat: tratamentul de ultimă generaţie al unui pacient cu arsuri atât de grave costă, în străinătate, câteva sute de mii de euro. Iar Bălicioiu și Arahat n-ar prea vrea să dea banii ăştia. Nu că n-ar avea de unde, dar pe urmă nu mai rămân suficienţi pentru tunuri şi şpăgi şi ce ne facem? Păi, nu ne facem de râs?

Vorbesc serios că România are bani şi vorbesc la fel de serios că oamenii de la conducerea ei se tem să-i cheltuiască, pentru că ştiu că sunt de băgat în buzunar şi-o să le fie rău apoi. Dorinţa de a lua şpagă şi admiterea faptului că nu putem trăi fără ea este, la români, un lucru atât de puternic impregnat într-o mentalitate crescută strâmb şi bolnav, în ultimii 26 de ani, încât putem să-l numim viciu. Nu mă credeţi? Să vă spun o poveste adevărată, atunci, ca să fac şi legătura cu motto-ul textului.

O fată de bună credinţă s-a dus să doneze sânge. Nu pot să spun la ce spital şi nici nu prea contează. Merită menţionat faptul că mai mulţi oameni îşi doreau să doneze sânge, în weekend, dar se interesau pe ici colo la ce spital se stă mai puţin la coadă (în weekend-ul anterior s-a stat şi 7-8 ore pentru asta). Ei, şi fata asta cu donatul revine destul de repede de la spital, aşa că un prieten o întreabă:

-         Aşa repede ai donat, nu era coadă?

-         Ba era, dar am dat 10 lei la portar şi m-a băgat mai în faţă.

Ei? Ce mai vreţi? Noi dăm/luăm şpagă şi când vine vorba de cele mai simple, mai altruiste şi mai frumoase lucruri din viaţă. Corupţia ucide? Eh, în general da, dar prea tare ne place ca s-o strivim de tot.

www.mantzy.ro