Brazilia, 2009. Ejandro Joao da Silva, coordonatorul uneia dintre cele mai mari organizații non-profit din Brazilia, Afroreggae, este împușcat, într-o noapte, pe o străduță întunecată din centrul Rio de Janeiro, în timpul unui jaf. Incidentul, surprins de camere de supraveghere din apropiere, pare încă o moarte tragică, dar banală pentru acea zonă. Ce a urmat după, însă, pe înregistrări, a șocat întreaga lume: o patrulă de poliție ajunge la locul incidentului la câteva secunde după împușcături. Îi urmărește pe cei doi hoți care trăseseră asupra lui da Silva și îi prinde după câteva zeci de metri. După o discuție cu hoții, polițiștii îi lasă să plece. Apoi, cei doi polițiști se întorc la locul împușcăturii, golesc buzunarele victimei, duc toate bunurile găsite în mașina poliției și demarează în trombă, lăsându-l pe Ejandro Joao da Silva să sângereze pe asfalt. Da Silva a fost găsit mort în acea dimineață. Obiectele pe care le avea asupra lui nu au fost returnate familiei și au fost găsite ulterior de anchetatori în posesia celor doi polițiști care îl lăsaseră să moară.

Ejandro Joao da Silva activa și ca profesor de vioară în cadrul ONG-ului Afroreggae. Organizația condusă de da Silva lua copii săraci din favela și îi includea în proiecte artistice sau sportive, în încercarea de a-i deturna de la destinul lor aproape infailibil care presupunea căderea într-o spirală a drogurilor și a criminalității. La înmormântarea lui da Silva au asistat zeci de mii de oameni, iar clasa lui de vioară a cântat pe tot parcursul procesiunii. În timpul concertului, un fotograf a surprins o imagine care, de atunci, face înconjurul internetului și al lumii: fața înlăcrimată a lui Diego Frazao Torquato (12 ani), care plânge în hohote în timp ce cântă la vioară la căpătâiul profesorului care îl salvase de la dezastru și îl învățase o meserie, în ciuda faptului că creierul copilului era grav afectat de o meningită asociată cu pneumonie pe care le contractase la doar trei ani. Un an mai târziu, Diego Frazao Torquato face leucemie și moare, în ciuda eforturilor combinate ale mai multor medici și organizații de a-l salva.

Poveștile acestor două destine triste pot avea nenumărate morale. Ne paște inclusiv pericolul să ne lăsăm pe tânjeală, văzând că la noi e mult mai bine decât într-o țară care la anul organizează cea mai importantă competiție sportivă din lume, poate chiar înaintea Olimpiadei. Dar mai important, cred eu, ar fi să învățăm altceva: că, pentru o lume mai bună, trebuie să luptăm cu toții. Nu doar cu vorba, ca noi, jurnaliștii, ci uneori cu pumnii și cu piepturile.