1859-1946. Bucureștiul explodează. Devenit capitală după alegerea lui Cuza, își câștigă încet, dar sigur, renumele de „micul Paris”. Era o poreclă folosită de străini și de turiști, deci una pe deplin meritată. Orașul vibra de cultură și joie de vivre, piețele cu străzi care porneau radial, oazele de verdeață, cafenelele și hanurile cu vitrine mari, la stradă, casele cu etaj, bolțile umbroase, cinematograful deschis în 1896, Teatrul Național inaugurat în 1859, franțuzismele folosite frecvent și uneori în exces, totul la capitala României de până la venirea comuniștilor mustea de cultură europeană și, mai ales, francofonă.

Dar deceniile de comunism au fost grele. Ne-au înrăit. Ne-au îndepărtat de rafinament. Ne-au speriat. I-am așteptat ani de zile cu înfrigurare pe americani. N-au venit de bună voie, dar imediat după ce ne-am dat jos dictatorul, i-am adus noi cu forța. Am descoperit că simplitatea și eficiența culturii americane ni se potrivește. Am uitat de ”merci” și-am descoperit ”OK-ul”. Forță, vigoare, ușurință, capitalism pur. Am început să mâncăm la fast food și să spălăm tot cu cola. Am vrut mașini mai mari și mai puternice. Am vrut să fim mai bogați. Am vrut să ne fie mai ușor. Dar am uitat, încet încet, profundele valori europene suspendate odată cu venirea comuniștilor.

Astăzi, împânzit de McDonalds-uri și șaormerii, Bucureștiul pare mai degrabă micul Dallas sau micul Izmir. Politic și social, poate mica Limă. Ghioaga de la est a NATO, partenerul tot mai important al unei Americi interesate de stăvilirea renăscutului tăvălug rusesc, România și-a întărit statutul de colonie americană, cu oameni grași și ignoranți, dar orientați și mândri. Nu e de mirare că n-am reacționat europenește la criza foștilor frați francezi. Nu e de mirare că le-am găsit scuze criminalilor în exagerările jurnaliștilor uciși. Nu e de mirare că am avut doar două televiziuni trimise să filmeze cea mai mare dovadă de uniune europeană a ultimilor ani. Nu e de mirare că badigardul lui Netanyahu a fost mai vizibil decât Klaus Iohannis la imaginile de la marș. Nu ne mai uităm nici la Franța, nici la Europa ca la modele de urmat, ca la ocrotitoare ale unor valori la care să sperăm la rândul nostru să ne închinăm, pe viitor. Nous ne sommes pas Charlie, malheureusement. We're actually Sam.