20 iulie 1969. 600 de milioane de oameni stau cu ochii pe televizoare. Aproximativ. Și țineți cont că puțini oameni aveau televizor pe vremea aia. Și atunci s-au uitat pentru că omul pășea pentru prima oară pe lună. Un om anume, Neil Armstrong, dar, per total, oamenii au zis că au pus piciorul toți. Așa-s ei, mai fuduli.

Ieri, 26 ianuarie 2015, mulți oameni, poate mai mulți, au urmărit, live pe internet, o transmisie care prelua imagini de la un mare telescop. Cel mai mare asteroid din ultimii 27 de ani trecea prin apropierea Pământului. Băi, dar aproape, nu așa. Cam la de 2-3 ori distanța dintre Pământ și Lună. Un asteroid de 400 de metri diametru. Asta e mare. Cel mai mare care să fi trecut atât de aproape în ultimele câteva sute de ani. Mai mare decât ăla care a omorât dinozaurii și, aproape, toată viața pe Pământ.

Viața este ceva drăguț, într-un fel. Când nu ți-o pierzi, dar ești aproape să se întâmple asta, totul devine mai poetic. Asteroidul 2004 BL86 nu are un nume foarte poetic. Dar e un lucru frumos. În primul rând, este un asteroid care are o lună proprie. Ce poate fi mai frumos? O pietricică mică învârtindu-se în jurul  unei pietricele mai mari. Una care, în termeni astronomici, a trecut la o aruncătură de băț. Una care, se învârte ea însăși, singură, în jurul soarelui. Poate data viitoare când o să revină, orbita o să se intersecteze cu a Pământului. Cu puțin ghinion, ne vom ciocni cu el. Cu puțin noroc, o să se întâmple ca în filmele cu Bruce Willis.

Asteroidul 2004 BL6 a trecut pe lângă noi, ne-a făcut cu mâna, și, grație internetului, noi i-am făcut înapoi. Ne-am cunoscut cum se cunosc un bărbat și-o femeie. Ne-am plăcut, dar poate ne vom omorî, odată și-odată. Până atunci, însă, ne simțim bine împreună. Orice corp ceresc care e un pericol de moarte și nu te omoară, devine un eveniment care poate fi descris în poezii. Eu nu m-am simțit pregătit să scriu o poezie, dar am scris asta. Poate mâine.