Ce faceţi? Mâncaţi miei, este? După cum bine a zis o fostă colegă a mea pe care n-o dădea inteligenţa afară din sediu, într-un mail adresat tuturor celor din firmă: ”Paşte Fericit tuturor şi poftă mare!”.

Haideţi că nu vă reţin mult. Textele mele de obicei pică greu. Combinate cu carne, ouă şi vin, s-ar putea să vă am pe conştiinţă. Aşa că încerc ceva uşurel. Vă mai amintiţi de Pachelbel? Nu? E OK, glumeam. Nu aveaţi cum să vă amintiţi. Pachelbel ăsta a compus muzică nu la mult timp după ce Mihai Viteazul se bătea cu turcii. Dacă vă întrebaţi ce făceam noi pe vremea aia, păi cam asta făceam: ne băteam cu turcii. Până să apară Gabriel Dorobanţu şi Andra, românii nu erau interesaţi de artă absolut deloc. Johann Pachelbel a fost interesat încă din copilărie, aşa că a urmat şi o şcoală de muzică. Când avea 40 de ani, a cântat o compoziţie proprie în faţa lui Johann Sebastian Bach. Bach avea, pe atunci, doar 9 ani.

Pachelbel a fost un geniu, dar, ca mai orice geniu, a fost repede uitat. Şi uitarea a durat 300 de ani. Spre sfârşitul secolului XX, opera lui a cunoscut o explozie de popularitate. La finele unui deceniu mistuit de războaie, temeri şi tragedii, omenirea a regăsit în muzica lui Pachelbel motivaţia necesară pentru a merge înainte. Fără să aibă cuvinte, muzica lui Pachelbel ne vorbeşte, peste secole, despre speranţă, despre încredere în noi, despre curaj, despre umanitate şi despre viaţă.

Pe canonul în D minor (găsiţi pe youtube, chiar vă rog să căutaţi), omenirea a reînvăţat să trăiască, să iubească, să creadă în ea însăşi. De aceea, dacă îl ascultaţi în weekend-ul ăsta important pentru toţi creştinii, vă urez să vă meargă bine şi lin, exact ca-n muzica lui Pachelbel. Şi să regăsiţi liniştea şi forţa interioare pe care, indiscutabil, le-am moştenit cu toţii, noi, cel mai frumos şi complex proiect al vieţii, din câte am descoperit până acum.