Iminenta apariție a două echipe de fotbal în Craiova, cu nume similare și istorii discutabile, ridică o problemă pe care fanii Științei o mai discutaseră și când daravera se întâmplase în altă zonă cu tradiție a țării. O problemă de orgoliu, de onoare și de principii, cam ca aceea a cetățeanului turmentat din Caragiale: noi cu cine ținem?

În cazul Timișoara, lucrurile erau mai simple: în ciuda existenței fizice (ca să zic așa, adică puteai să-i pipăi pe jucători, nu era doar spiritul acolo) a Politehnicii Timișoara, într-un eșalon inferior, un om cu bani din București a promovat în prima ligă cu o echipă dintr-o suburbie mizeră a capitalei și, lipsindu-i infrastructura și suportul, a plecat cu jucători cu tot la Timișoara, unde și-a arogat, pe căi legale complicate, câteva bucăți din spiritul neodihnit al echipei tradiționale.

La Craiova e mult mai complicat. Strict capitalist vorbind, Mititelu are niște Craiovă (zic niște pentru că deține doar palmaresul de după 1994, adică tehnic vorbind mai nimic). Una legitimă. N-o are fizic, e drept, că bunul există doar în acte. Omul n-are jucători, nu e înscris în nici o competiție și mai nou nu are nici stadion, deci practic nici oraș. În plus, are niște probleme psihice și financiare evidente. Dar are un contract, este bunul lui, cum ar veni. Pe de altă parte, orașul în sine are o echipă, are un palmares, are un plan, are un stadion și are o susținere a unor oameni care, deși nu pot prezenta garanții scrise că reprezintă clubul pe care l-au făcut mare, au o indiscutabilă calitate morală. Calitatea morală a făuritorilor mitului. Discuția e interminabilă și mi-e, recunosc, un pic rușine să vă spun că o să țin cu echipa USL-ului.