Chiar și sub guvernarea după ureche a lui Ponta, Bucureștiul nu a ajuns încă o capitală atât de periculoasă încât să fie nevoie ca oamenii muncii să se apuce de box ca să supraviețuiască. Eu am început să mă duc la box ca să slăbesc, cam cum merg fetele la diverse sporturi de sală ca pretext pentru că le e lene să-și miște cururile pe bandă sau în parc. În cele cinci ședințe de box pe care le-am făcut nu am ajuns nici la partea cu bătaia, iar de aia cu slăbitul nici nu m-am apropiat. Mai mult, am constatat că, departe de a fi un hobby care să te ajute în viață, boxul poate chiar să te încurce foarte tare, deoarece îți poate da impresia că știi să te bați în situații când tu ar trebui să fugi sau, în cel mai bun caz, să stai în banca ta. După primele două reprize de lovit la sac, mi-a trecut de vreo două ori din cap să mă dau jos din mașină la niște nesimțiți din trafic. Din fericire, m-am oprit la timp din box, înainte să mă încred prea mult în posibilitățile mele. Tot din fericire, am mers suficient cât să-l cunosc pe maestrul Cocoș, profesorul de box care dădea și numele sălii la care mergeam.

Ion Cocoș e fost boxeur, deși dacă cel mai tolerant om cu putință l-ar vedea pe stradă ar zice, încercând să se păstreze cât mai departe de toate clișeele, că e cel mult samsar de mașini. Un domn cu ceafa lată, chelie, mustață nu cu mult mai neagră decât pielea pe care stătea, și burtă impunătoare, sănătoasă, plecând de sub sfârcuri și terminându-se imediat deasupra curelei, nu înainte să descrie un arc de cerc pantagruelic. Maestrul Cocoș era un om respectat de cursanți. Deși la antrenamentele de seară veneau avocați, doctori, directori de multinaționale și alte categorii din astea dornice de un fight club mai cuminte în centrul orașului, toți îi vorbeau domnului Cocoș cu ”maestre” sau ”dom' profesor”, iar maestrul fiind un om empatic din fire, a simțit, probabil, nevoia să se alinieze el însuși nivelului noilor săi clienți. Prin urmare, atunci când a fost atât de drăguț încât să mă lase acasă după antrenament cu mașina lui proprietate personală (BMW X5 alb), a pornit casetofonul cu gesturi ceremonioase și din boxe a năvălit Pavarotti, tare și în mare vână. Maestrul Cocoș a închis ochii și a inspirat adânc, lăsând muzica să-i gâdile fiecare ungher al sufletului, după care, înainte să bage într-a-ntâia, a redeschis ochii și mi-a zis cu aerul unui om împăcat cu viața și filosofiile ei:

-       Astea e manelele mele, Andrei!

De altfel, cu maestrul Cocoș aveam să mă întâlnesc la scurt timp pe plajă în Vama Veche, unde cu un lanț gros de aur la gât se bucura din plin de bere, bolero-ul lui Ravel și libertate. Alea era manelele noastre, practic.