Am pornit o serie de povești în această săptămână despre copii și viitor. Despre generații și șansa celor viitoare de a-și construi un viitor mai bun decât prezentul pe care li-l oferim. Am stabilit că, deși premisele sunt extrem de îngrijorătoare (vina fiind tot a părinților, evident), șanse există. Tot săptămâna asta vă povesteam despre un orfan excepțional din Germania secolului XVIII, Fraunhofer, nedus la școală până la 14 ani, dar devenit ulterior cel mai strălucit fizician al generației sale.

Acum, ca să terminăm rotund săptămâna, vă spun povestea Mariei. Maria are 18 ani, este în clasa a doisprezecea, dar conduce deja firma tatălui său de doi ani. S-a trezit cu ea pe cap după ce tatăl a făcut un cancer agresiv, care l-a aruncat într-o comă de câteva luni, vindecată ulterior miraculos, și coma, și metastazele. Acum, tatăl Mariei trăiește, dar e departe să-și fi revenit complet, așa că firma a rămas pe mâinile ei. Pe lângă că în cei doi ani în care a fost responsabilă de afacere, a reușit s-o pună pe picioare și chiar s-o ducă pe profit (o luase din pragul falimentului), Maria mai are și alte pasiuni: ajută copiii bolnavi de cancer, a participat la un maraton cu scopuri caritabile (pe care l-a terminat în primii zece, ceea ce a atras o sponsorizare substanțială pentru copiii bolnavi din județul ei) și este un expert în opera lui Isaac Newton (de altfel lucrează chiar în moment ce voi citiți asta la un studiu foarte mișto despre ”teologia și moniarhianismul în știința lui Newton”, totul în limba engleză - spun că e mișto pentru că am citit primele două capitole, deși n-am înțeles mare lucru). Maria doarme cel mult patru ore pe noapte, pentru că în rest e ocupată să muncească și să învețe. Dar asta nu e tot. Potrivit doctorilor care la 17 ani i-au descoperit un ganglion pe creier care nu avea ce căuta pe-acolo, Maria mai are de trăit câteva luni și face în fiecare dimineață la 6 un tratament (nu știu exact ce, probabil chimioterapie) foarte agresiv. Am întrebat-o dacă, în condițiile de față, n-ar fi mai normal să o lase mai moale cu munca și să fie într-o călătorie în care să pozeze minunile Terrei și alte chestii din astea clasice. Mi-a zis (și citez cu exactitate, pentru că tocmai ce am avut discuția): ”Scopul meu, în puținul timp care zic doctorii că mi-a mai rămas, este să îi fac pe cei din jur mulțumiți cu viața lor și, dacă se poate, fericiți. Adică să învețe esența.”

Sunt unii copii care te fac să te simți mic, nu doar ca anvergură morală, ci și ca maturitate psihică. Când ei există, chiar și pe moarte fiind (nu suntem cu toții pe moarte, oare?), te gândești că poate viitorul nu e obligatoriu să fie mai rău decât este prezentul deja.