Odată, o apreciam pe Udrea. Admiram la ea tocmai perseverența, urmărirea aproape orbească a unui scop în condițiile unui handicap evident. Nu, handicapul nu este acela că e femeie, ci acela că e proastă. Proastă în sensul cel mai propriu și mai dur, adică lipsită de orice anvergură sau flexibilitate intelectuală. Mă scârbesc misoginii, mai ales ăia ipocriți, care nu admiră la o femeie (la un om, în general) folosirea tuturor armelor de care dispune pentru a-și atinge scopurile, oricât de înalte, oricât de ciudate, oricât de scandaloase.

În ultima vreme, însă, Udrea mă agresează. Nu pentru că i-ar lipsi o complexitate a rațiunii pe care i-am iertat-o de la bun început. Ci pentru că mi se pare că mi se adresează mereu cu o aroganță total nejustificată. Mai mult, mi se pare că, vorbindu-mi despre cât de integră și ”frumoasă” e ea, mă crede prost. Pot ierta prostia, dar nu și prostia care se ambiționează să mă privească de sus.

Ascultați-o cu atenție, când trăncănește. Concentrați-vă. Vedeți? De fapt, auziți? Udrea vorbește spart și fals, nu stăpânește nici cea mai mică artă a perorației, a adaptării intonației la propriul discurs și la menirea acestuia, îmi amintește de o colegă de-a mea din ciclul gimnazial care recita metalic din Eminescu de parcă ar fi citit anunțuri de la mica publicitate. Reia mereu și mereu niște teme super ofilite, chiar niște termeni străvechi (”sistemul securist”, ”statul de drept”, ”comuniștii”, ”occident”, ”e egal emce pătrat” etc.) pe care cu siguranță i-a auzit în diminețile leneșe în care actualul președinte o pregătea pentru funcția supremă, visând să fie un Putin mai șmecher, adică nu doar să-și continue mandatul prin altcineva, ci să-și continue mandatul chiar prin aleasa inimii. Revenind un pic la abilitățile oratorice ale lui Udrea, în fiecare cuvânt gol de conținut pe care-l rostește se citește deplina conștiență și dragoste de sine. Vorbește cu autosuficiența omului care-și miroase vrăjit propriile-i bășini, nici măcar nu vorbește cu tine, de fapt, ci vorbește ca să se audă pe ea, și orice cuvânt pe care-l aude Elena Udrea din gura Elenei Udrea este sorbit ca o ambrozie tot de către Udrea, o entitate blondă care-și reciclează propriile tâmpenii, hrănindu-se cu ele, un personaj cu care nu poți să empatizezi nici măcar la nivelul la care o faci cu obiectele dragi sau măcar utile, tocmai pentru că el, personajul, la rândul lui, nu pare să aibă nici o dorință de a empatiza cu tine.

Această candidatură e nefastă, e funestă, e tragică pentru o Românie în care speram să nu mai trăim vreodată oroarea de a alege între Vadim și Iliescu. În 2014, perspectiva de-a alege între Ponta și Udrea mi se pare de un tragism net superior.