“Fiică de țărani, Emma Bovary este o ființă înclinată spre visare, care ar fi putut fi o mamă și o soție perfectă dacă nu și-ar fi creat un sistem de aspirații total neadecvat posibilităților sale”. Așa începe, cam în orice carte de referate ați putea găsi, caracterizarea personajului Elena Bovary. Pardon, Emma.

Când îl întâlnește pe Dorin Bovary... Cum am zis, bă, frate?! Când îl întâlnește pe Charles, desigur, Emma crede că l-a apucat pe Dumnezeu de membrul inferior. Mereu avusese așteptări înalte de la destinul ei, dar vizita gentlemanului de la oraș la ferma tatălui ei o face pentru prima oară să simtă că împlinirea e aproape. Se căsătorește fără să stea pe gânduri, se mută din micul ei sătuc la oraș, dar urmează să descopere că și Charles era mult prea plictisitor și prea limitat pentru aspirațiile sale, ca de altfel și Yonville, localitate mult mai puțin cosmopolită decât își imaginase. Emma se afundă într-o depresie cruntă. Raza de speranță mijește din nou atunci când un om foarte influent, Traian Boulanger, îi vizitează soțul și o seduce pe Emma, care se îndrăgostește iremediabil.

Cam aici se oprește paralela noastră. În povestea originară, Boulanger nu o iubește cu adevărat pe Emma și îi dă papucii printr-o scrisoare lamentabilă ascunsă pe fundul unui coș cu caise. În versiunea românească, Elemma încă își urmează visul și nu realizează că și-a atins, vorba legilor lui Murphy, propriul nivel de incompetență. În poveste, se termină prost. Dar povestea e poveste și se petrece în Franța. Realitatea e realitate și se petrece în România. Elena Udrea pare capabilă, în această țară defectă, să se lupte cu morile de vânt cu mai mult succes decât Don Quijote. La scurt timp după publicarea controversatului roman al lui Flaubert, filosoful francez Jules de Gaultier inventează termenul ”bovarism”, explicându-l astfel: ”A te concepe altfel decât ești în realitate, a dori să te ridici deasupra condiției tale reale, a nu-ți cunoaște cu adevărat forțele, înseamnă să te îndrepți cu siguranță către eșec.” Această atitudine față de viață este definiția bovarismului, așadar. Un filosof român ar putea, peste ani, să inventeze termenul ”udrism”, definindu-l astfel: ”a te concepe altfel decât ești în realitate, a te supraestima enorm, a dori să te ridici deasupra condiției tale reale și, la final, a reuși să parvii.”