La un spital celebru din Bucureşti, poate cel mai celebru, vine o urgenţă la ora 3 noaptea. Un bărbat de nici 60 de ani a suferit un infarct. Medicul de gardă îi analizează fişa scârbit, apoi remarcă: ”Ăsta e la al treilea infarct şi văd că-i pacientul ălora de la Floreasca. Dă-l în p***a mă-sii, trimiteţi-l să-l opereze acolo!”. Medicii de pe Salvare se conformează şi pacientul e mutat, întârziindu-se astfel intervenţia cu cel puţin jumătate de oră.

Sursa care a asistat la această discuţie şi care mi-a povestit acest lucru nu ştie ce s-a întâmplat cu omul respectiv. Ştie, însă, cum pacienţii mor pe capete în spitalul la care lucrează din cauza a două motive, ambele tragice. Doar unul dintre motive e lipsa de pregătire şi profesionalism. La spitalul despre care vă vorbesc, un chirurg sărit binişor de 70 de ani căruia îi tremură mâinile ca lui Muhammad Ali şi nici la minte nu mai este foarte citov operează încă, nevrând să se pensioneze, pentru că pensia ar însemna dispariţia şpăgilor. Ceea ce ne duce la al doilea motiv tragic: obişnuiţi cu şpăgile scandalos de mari, doctorii se feresc să opereze urgenţele, ştiind că o fac ”moca”. Pur şi simplu li se pare că-şi bat capul degeaba, că nu merită efortul, că e sub demnitatea lor să salveze o viaţă gratuit. Adică nu chiar gratuit, ci conform fişei de salarizare. Cu care, se înţelege, au fost de acord şi când şi-au ales meseria, şi când s-au angajat.

În cazurile de neurgenţă, însă, situaţia devine cu adevărat sinistră: nu dai şpaga, nu eşti operat. Iar, în speţele care necesită intervenţii pe cord, cel puţin, şpaga poate ajunge la contravaloarea unui apartament de 3-4 camere, central, în Bucureşti. Când eşti disperat să trăieşti, însă, apartamentele şi banii nu mai contează, iar medicii români ştiu asta şi profită din plin. Or mie asta mi se pare mult mai grav chiar şi decât furturile mult-blamaţilor demnitari din bugetul de stat. Din punct de vedere moral, cel puţin, să refuzi să operezi un om sărac, chiar dacă ştii că întârzierea intervenţiei e sinonimă cu o moarte rapidă, înseamnă crimă. Şi nici din punct de vedere legal nu e departe de asta, sau cel puţin aşa ar trebui să fie.

Concluzia sursei mele, abia medic rezident, dar deja scârbit de ce se întâmplă în sistemul sanitar din România, este sumbră, cu atât mai mult cu cât vine de la un om din interior: decât să te duci la spital în România, mai bine duci boala pe picioare, dacă nu cumva îţi permiţi un tratament în afară. Şi mi-a garantat că nu exagerează deloc, iar pe mine m-au trecut nişte fiori reci. Sper să apuc să plec, dracului, din România înainte să mă îmbolnăvesc.