Cred că pe toţi ne încearcă o strângere de inimă atunci când auzim că a mai căzut un avion. Pe aceia dintre noi pe care călătoriile aeriene îi îngrozesc, cum sunt eu, cu atât mai mult. Aşadar, un avion Airbus al companiei nemţeşti Germanwings s-a prăbuşit în Alpii francezi. De fiecare dată când se întâmplă o tragedie care se înscrie în topul fobiilor mele, simt instantaneu nevoia să glumesc pe seama acelui lucru. Ca şi când gluma ar face ca toată suferinţa să fie mai uşoară. Şi poate chiar o face. De pildă, după prăbuşirea avionului acesta, am spus că, din moment ce aparţinea unei companii nemţeşti, bănuiesc că s-a prăbuşit exact la timp.

Sunt şi poveşti cu final fericit cu avioane. Eu am una preferată, de când am zburat la Roma, cu Alitalia. Nu ştiu dacă e un mit, dar la mulţi dintre oamenii care merg des cu avionul veţi auzi despre piloţii vitezomani de la această companie. Iniţial se credea că explicaţia pentru zborurile deloc line ale Alitalia era aceea că rămăsese ultima companie care folosea nişte modele McDonald Douglas cu motoarele sub coadă, nu sub aripi, ceea ce făcea, teoretic, decolările mult mai bruşte şi la unghiuri mai mari. Doar că eu am zburat cu Airbusul când mi s-a întâmplat ce urmează să vă povestesc.

Nu mai ştiu de ce întârziase decolarea de la Roma spre Bucureşti cu 45 de minute, că nici măcar nu era vremea naşpa. Din contră, era perfect senin şi soarele care bătea în geamuri nu făcea nici un bine palmelor mele transpirate. Când, după o aşteptare în avion care pe mine m-a îmbătrânit cu ani, avionul s-a pus în mişcare către pistă şi pilotul a anunţat ceva în italiană, pasagerii italieni au chicotit; unii. Alţii s-au făcut albi ca varul. Eu afişam tot ce mai puteam la momentul ăla: un rictus nervos. Când a venit traducerea în engleză, însă, m-a luat cu leşin: ”Don’t worry, we’ll get in Bucharest in time. I’m gonna fly it like I stole it!” (”o să zbor cu el ca şi când l-aş fi furat” – n.r.), a zis căpitanul cu o voce atât de serioasă încât mi-a venit să deturnez atunci avionul cu unghiera.

Cel mai grav era că omul nu glumea. A condus ca văru-meu Marius (nu-l ştiţi voi). Curbe bruşte, urcări şi coborâri de-ţi exploda capul, înclinaţii nefireşti ale măgăoaiei, de vedeai peştii din străfundurile mării mult prea lesne când te uitai pe geam. Incredibil, la finalul cursei infernale, omul chiar a recuperat 45 de minute la un zbor care în mod normal durează 2 ore şi jumătate. A făcut, deci, 1h45min şi l-am urât şi mai tare la final când, în timp ce eu părăseam ameţit şi c***t la c*r avionul, l-am văzut uitându-se la ceas şi aruncând peste umărul stewardesei care ne conducea spre ieşire: ”Oau, se pare că am ajuns mai devreme cu 3 minute!”.