Sunt mulţi aceia care nu acordă parfumurilor importanţa cuvenită. Şi asta pentru că mulţi oameni nu ştiu sau nu au descoperit magia mirosurilor. Ştiinţific demonstrat, mirosul e cel mai nostalgic simţ. Legat la creier mai direct şi mai intim decât văzul sau auzul, mirosul este simţul care ne face să retrăim cele mai preţioase amintiri. Dăm cuvântul astrofizicianului Neil DeGrasse Tyson, pentru o explicaţie mai concludentă:

„Când miros o floare, fumul unui foc de tabără sau vaselina de pe un motor mă trezesc inundat de amintiri. De ce se întâmplă ca un lucru atât de simplu ca mirosul unei flori să declanşeze amintiri atât de puternice? Are de a face cu modul în care creierele noastre au evoluat. Simţim mirosul atunci când nervul olfactiv din creier ne este stimulat. Acel nerv este vecin cu amigdala, o porţiune a creierului care se ocupă exclusiv cu interpretarea emoţiilor; dar este foarte apropiat şi de hipocamp, zona responsabilă cu formarea şi stocarea amintirilor. Reţeaua de neuroni care poartă mirosul de la nas la creier a fost modelată fin de milioane de ani de evoluţie.”

Asta era, deci! De aceea ni se făcea pielea de găină sau chiar ni se umpleau ochii de emoţie atunci când simţeam, după mulţi ani, mirosul mâncării făcută de bunica, al hainelor mamei sau al after shave-ului puternic şi înţepător al tatei.

Mă obsedează mirosurile, mă descumpănesc, mă dau peste cap, aş fi în stare să ucid, să idolatrizez sau să mă umilesc pentru un singur miros. Asta mă şi macină, de altfel. Că, oricât aş scrie despre miros, nu pot să mă apropii măcar de ce poate face un mic norişor de particule, nici să descriu minunile de care e în stare norişorul. Acel norişor care, aproape în fiecare dimineaţă (mă rog, după-amiază, n-am fost niciodată atât de conştiincios) în care coboram din hotelul ăla sinistru şi mă duceam spre staţia de metrou Eroii Revoluţiei îmi invada nările şi mi se transmitea instantaneu la creier. Am un creier foarte prost pasămite, pentru că tot ce putea să-mi spună el clar era că acel miros semăna cu cel de ciocolată de casă (era mai degrabă o deducţie logică, pentru că norişorul de particule pe care vi-l puteţi imagina ca unul din desene animate venea, o ştiam, chiar de la o fabrică de ciocolată de pe acea altfel oribilă stradă Viilor). Dar, fără să le pot numi sau descrie, acel simplu miros declanşa mult mai mult decât o banală identificare a sursei; declanşa nişte amintiri care nu mai erau acolo, în sertar. Fantoma unor amintiri ce păreau uimitoare mă invada cu fiecare amuşinare. Ce-or fi fost? Ce mi s-o fi întâmplat atât de frumos? Care anume era acel lucru special pe care biata mea memorie nu l-ar fi putut niciodată înmagazina, dar ale cărui urme mi-au fost dezvăluite de un simplu miros? Vedeam frânturi. O bucătărie, o mână, un perete verde, nişte sticle. Şi se oprea. Nimic nu se lega, pentru că era un miros de dincolo de mine. Urma slabă a unor fragmente care nu mai sunt de mult în Recycle Bin. Ca o radiaţie miraculoasă de dinainte de Big Bang, dacă vreţi.

Vreţi să faceţi un cadou frumos mamei, nevestei sau colegei de muncă la sânii căreia visaţi zi de zi, 8 ore plus pauza de masă? Vă sugerez un parfum.